Sistemul de racire terase prin pulverizarea apei – DE CE ?

 

O intrebare mereu la moda : DE CE?

Si asta pentru ca de aici pleaca determinarea fiecaruia. Gasind raspuns la aceasta intrebare aflam motivatia de a ne face sa ne dorim ceva si sa actionam. Iata si aici motivele pentru care alegi un astfel de sistem de racire terase prin pulverizare  apei .

1. ESTE  ECOLOGIC

Folosind doar apa ca agent de racire, acest sistem este ecologic 100% . In urma preocesului de racire nu rezulta alti compusi si nici efecte secundare care sa polueze.

2.ESTE IEFTIN

Deoarece functioneaza pe un principiu simplu al fizicii – faptul ca evaporarea apei este un proces endoterm ( absoarbe caldura),  acest sistem de racire terase  este la-ndemana oricui. Foloseste ca element consumabil apa care se gaseste la-ndemana mai peste tot, iar costul ei este unul scazut. Daca ar fi sa existe un astfel de sistem care sa raceasca un ambient exterior de acelasi volum probabil ca ar costa enorm atat investitia dar si consumul curent pentru a obtine aceleasi performante. La doar 180 lei investitie initiala pentru un sistem de 10m si pentru un consum mediu de 2.5 l/ora, un volum de 2,5 mc esteracit cu pana la 10 grade mai putin. Folosint un sistem temporizatopr eficienta acestuia poate creste.

3. ESTE USOR DE MONTAT

Sistemul de racire terase  cu perdea de apa nu necesita cunostiinte speciale pentru a fi montat si nici unelte speciale. Operatiile de punere in functiune sunt :

-montarea duzelor pe furtunul principal la pozitia dorita
-cuplarea adaptorului de furtun la furtunul de alimentare cu apa potabila
-reglarea pozitiei duzelor si fixarea tubului cu ajutorul clemelor in locurile dorite.

4. ESTE USOR DE INTRETINUT

Avand in vedere ca toate elementele <strong>sistemului de racire</strong> sunt din plastic, depunerea calcarului din apa este mult mai greoaie decat la cele metalice. Totusi avand in vedere duritatea apei in majoritatea regiunilor acest  lucru este posibil , dar eliminarea calcarului nu necesita aparate speciale cu ultrasunete pentru de durizare ci simpla curatare cu o periuta de dinti sau simpla suflare a duzelor. Se recomanda amplarea pe circuitul de alimentare a unui filtru de apa care sa opreasca impuritatile ce pot infunda oricifiile duzelor.

5. ESTE USOR DE EXTINS

Acest sistem de racire  poate fi extins usor folosind un minim de elemente si fara alterarea amplasarii sistemului existent. Acest lucru se face simplu prin inlocuirea ultimei duze de capat cu una in T care permite cuplarea altor tronsoane in continuare. Daca se doreste o bifurcatie a acestui sistem se poate folosi un racord in T pentru furtun, element aflat in oferta noastra in magazinul virtual.

Modul de instalare a sistemului de racire terase prin pulverizarea apei il gasiti AICI :

 

Iata cum arata un astfel de sistem functional :   Sistem de racire prin pulverizare a apei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

racire terase

 

 

 

 

 

Cuvânt înainte

 

 

Marea a exercitat din totdeauna o anumita atracție asupra noastră, a oamenilor, influențându-ne imaginația si stârnindu-ne curiozitatea. Pentru cel de pe mal, marea este un fel de portal mistic, prin care cei care pleacă ajung miraculos la destinații la mii de mile depărtare. Mai mult, marinarii, oamenii marii, sunt o tagma închisă, de unde nu răzbat decât povesti cu monștri si furtuni, cu țărmuri de vis sau, din contra, înfricoșătoare, cu guri hâde si hrăpărețe, gata oricând sa devoreze orice vas se apropie. Nu este de mirare ca atunci când soarta i-a scos in cale lui Florin șansa de a face parte dintr-un echipaj si de a naviga pe mari necunoscute, nu a stat o clipa pe gânduri și a acceptat. Mai mult, velierul cu care urma să plece nu era altul decât Bananec Blues, o navă-scoală intrată deja in legendă.

În jurnalul său de călătorie, se descrie toată această aventură în care a intrat, fără a avea habar cat de mult avea sa îl marcheze, dintr-un punct de vedere inedit. Fire complexă, el nu s-a mulțumit cu o simpla narare a faptelor; probabil nici nu avea cum. Realitatea pe care o vom trai alături de el este, de fapt, o realitate interioară, imaginativă, o reflexie a stimulilor externi interpolați cu propriul sau „Eu”, cu personalitatea sa. Fire ordonată, încearcă în permanență să creeze o ordine în haosul din jurul său, fiecărui eveniment încercând sa îi atribuie un loc, sa îl asocieze cu o experiența anterioară. Uneori însă e prea mult, iar evenimentele îl iau cu totul prin surprindere. Haosul înconjurător fiind extrem, senzațiile se acutizează, acaparându-i întregul subconștient, pană la punctul în care ajunge sa le personifice, atribuindu-le chiar nume. Toata această avalanșă de trăiri îl poartă până în pragul deznădejdii si al disperării, lăsându-l pradă tentației abandonului dar, cumva, găsește în el puterea de a merge mai departe, ajungând până la final să își descopere acea liniște și ordine interioară, necesare pentru a prevala în fața mării ce îi jucase atâtea feste.

În paralel cu tot acest zbucium interior, poate și pentru a reliefa mai bine dinamismul din jurul sau, exista însă și o constantă, o linie dreaptă la care ne putem raporta – Căpitanul navei Bananec Blues, Constantin Lascu. În permanenta calm, știind ce e de făcut în situațiile limită, ba chiar anticipându-le, în permanență pufăind dintr-o eternă țigară, el este singurul nucleu de stabilitate și echilibru.

În acest jurnal, cititorul va găsi mai mult decât o înșiruire de locuri si fapte, ci, mai degrabă, o destăinuire a propriei identități a scriitorului.

 

 

Lectura plăcută!

 

Lucian Ionescu

 

 

 racire terase

ZIUA 1 – PORTUL TOMIS

 

PREAMBUL

 

Călătoria asta a venit peste mine că o avalanșă în Himalaya. Deși o așteptam, m-a luat pe nepregătite și, deși știam în mare despre ce e vorba, m-a copleșit cu forța trăirilor din ea. Am refuzat să o privesc logic mult timp, pentru a nu face loc îndoielilor. Inconștientul meu și-o dorea și mi-era de ajuns. Era acolo pe lista “must to do “ și o așteptam ca un copil care scrisese moșului ce vrea să primească de Crăciun. Eu îmi planificasem doar o zi de yachting în Marea Neagră, iar soarta ( uffff, ce cuvânt sinuos !!) îmi întindea acum o provocare de cel puțin 8 ori mai mare. Se întâmpla așa cum citisem undeva – când vrei sa faci ceva, pregătește-te cat de bine poți si apoi lasă-te purtat de val.
Totul a venit cu acel telefon, care a transformat o banală conversație, în startul unei călătorii ce avea să fie drumul meu inițiatic la “Mecca“.

 

– Salutare, Florin ! M-a sunat Constantin să-mi spună că are nevoie de echipaj pentru o călătorie cu Bananec Blues de la Tomis în Neo Marmaras, asta însemnând vreo 5 zile în condiții normale și maxim o săptămână, dacă vremea e mai nefavorabilă. Eu nu pot să plec și m-am gândit să te anunț pe tine căci știu că-ți doreai. Ce zici? O să fie fain, o să vezi !

Deja era liniște peste tot, pană și in capul meu, iar pulsul îl simțeam cum îmi bătea mai tare și parcă cu picioarele în poarta pieptului. Pe cerul din fața mea, un curcubeu imens croșeta cuvântul PROVOCARE, iar celelalte simțuri detectaseră starea și intraseră in alertă de grad zero.

 

– Mai ești …… ?
– Daaaaa, daaaa……
– Ce zici ?
– Sună foarte tentant. E cam din scurt, săptămâna asta mai am de organizat Parada Ambarcațiunilor, luni dimineață trebuie să fiu neparat la un proces pe care îl am cu Poliția Română pentru revendicarea carnetului de șofer, dar am să vorbesc cu familia și mă hotărăsc într-o zi…două.

 

E clar ! Logica din mine începuse să caute scuze, era pericol de abandon prematur, așa că era cazul să întind pasul, să scot cravașa și să dau semne că EU sunt cel care controlează totul.

 

– Eu zic că e o ocazie din care poți învață multe și de la Constantin chiar ai ce învăța, ți-am mai spus. Dacă te hotărăști sună-l și afli și celelalte detalii.

 

Știam deja destule despre Constantin și orice altă variantă de profesor de sailing, oricât de easy-way ar fi fost, nu m-ar mai fi tentat. Pusesem demult deja degetul pe Școala de sailing Constantin în pofida părerilor diferite ale unora. Mi-era și mai clar acum, că asta era varianta extinsă de a învăța de la un profesionist adevărat și nu oricum, ci în miezul luptei.

 

– Merci Ion pentru telefon și iți mulțumesc că mi-ai făcut ziua agitată. ( râsete )

 

Mă încruntam mereu când primeam urâri de genul : “Să ai o zi ușoară ! “ sau “ Să ai o zi liniștită “ . Mie îmi plac zilele agitate și pline, la sfârșitul cărora simți oboseala aia plăcută și după care ai tolba plină de satisfacții, dileme în curs de rezolvare și soluții pentru toate. Nu sunt ipocrit să nu recunosc că prima tentație este să zic : “Ufff, iarăși? Nu se mai termină ? “ , dar pe măsură ce intram în ele, simțeam gustul plăcut al satisfacției, uneori minoră, a lucrului rezolvat.

 

– Nu uita că te aștept sâmbăta viitoare la Parada Ambarcațiunilor să sărbătorim un an de yachting în capul tău (râsete).

Pe Ion îl cunoscusem la o tură cu caiacele pe Dunăre, acum doi ani. Era un tip serios și foarte pasionat de ceea ce făcea, caiacul era pentru el un hobby înfipt adânc în conștiința lui. Atât de adânc încât, deși privea cu curiozitate vădită canoea mea cu velă, era totuși circumspect la a o încerca, atunci când am fost împreună spre Oltenița. Anul următor l-am invitat la a doua ediție a Paradei Ambarcațiunilor, unde urma să deschidă cu caiacul său secțiunea ambarcațiunilor cu vâsle. La fel de întâmplător (o spun ironic, pentru că nu cred în întâmplare ) a făcut o plimbare cu un velier prezent la paradă și cred că atunci s-a îmbolnăvit iremediabil. M-a sunat a doua zi să-mi spună că toată noaptea a visat numai veliere, că deja și-a comandat pe internet toate cărțile pe care le-a găsit despre yachturi și că se va înscrie la cursurile de navigație cât de curând. De atunci îmi spune NAȘUL când ne întâlnim și glumim despre microbul yachtingului, care făcuse ravagii în el. A fost una din satisfacțiile mele intrinseci și, deși mare lucru nu făcusem, eram mândru mereu de el și realizările lui. Determinarea lui mi-a fost un exemplu pentru ce urma să fac și eu.

Simțeam că trebuie să acționez pe moment ca să nu las logica să muște și să-mi maltrateze primul instinct în baza căruia acționam încă. Am căutat numărul căpitanului Constantin în memoria telefonului și, fără ezitare, am apăsat pe butonul APEL.

 

– Buna ziua !  am salutat simplu, ca la un apel către un număr luat de pe OLX, atunci când vrei să cumperi ceva.
– Buna ziua !  mi-a răspuns o voce gravă, serioasă și în minte mi-a apărut imaginea lui Tin Captain , cea din poza de profil de pe Facebook, unde eram “prieteni” . Mă recomand și îi spun că sun pentru că am auzit de la un prieten că ar mai fi locuri libere în echipaj pentru călătoria spre Grecia.

– Ce experiența ai în yachting ? – m-a băgat fără echivoc în colțul ringului Căpitanul și începeam să mă simt ca la un interviu.
– Am navigat pe Dunăre cu canoia mea cu velă, am un catamaran de 6m cu care mă mai plimb și am făcut ieșiri de maximum 2 zile cu câteva veliere de 20 de picioare și respectiv 26 de picioare. Nimic pe mare. Am brevet de conducere ambarcațiuni de agreement categoria D și C, deci noțiunile teoretice le am, dar experiența mea se reduce la apă dulce și maluri apropiate

– În ce zi și la ce oră ar fi plecarea în croazieră?
– Luni, pe 7 septembrie, în jur de prânz aș vrea să plecăm. Ia legătura cu Dorin Chiș și puneți-vă de comun acord când ajungeți în Tomis. O să-ți trimit numărul lui prin SMS. Pe urmă sună-mă, să-mi spui ce ați hotărât.
– Bine, domnule Constantin, așa rămâne. Mulțumesc !

Pentru ce îi mulțumisem de fapt ? Nu a spus nici NU, nici DA. Și totuși parcă tonul a fost pozitiv și, faptul că nu a fost categoric într-un sens anume, e un semn bun. Probabil că mai cântărește ofertele pe care le are …… Deja avocatul diavolului avea de ce se lega în pledoaria sa finală. Încă îi astupam bine gura cu mâinile amândouă și îl legasem ferm în cămașă de forță. Timpul însă trecea în favoarea lui.

Seara, în familie, anunț despre oportunitatea de a pleca pe mare. Se obișnuiseră cu ideea, căci o promovasem de mult, însă o săptămână li s-a părut mult din start. Râsete ironice și amare în același timp acompaniau atmosfera care nu prea era pro ideea.

 

– Crezi că o să reziști o săptămână? Ai uitat de răul de mare?

Uitasem pe naiba! L-am ascuns ca pe un corp delict undeva în cotloane ascunse spre a nu fi găsit de mintea care l-ar fi folosit în analiza SWOT care deja se configura nefavorabilă. Iar răul de mare era un argument major. Mi-a fost rău în mașină de când mă știu, lucru moștenit de la mama mea care mă învățate să cânt, fie și în gând, ca să-mi treacă. Nu mi-a trecut decât atunci când am trecut legal la volan și de atunci e locul meu favorit în mașină. Am predat mai departe, pe cale genetică, răul de mașină și chinul a reapărut in familie prin fata mea care a moștenit, fără drept de apel, și bune și rele. Chinul era acum cu atât mai rău, cu cât nu aveam niciun control asupra lui. Nici pastile și nici metoda mamei cu cântatul nu și-au făcut efectul asupra ei, așa că am așteptat resemnați vârsta când a putut prelua volanul, ca ultim remediu posibil. Dar cum să spui atunci când pleci într-o excursie șoferului de autocar : “ Ia dă-te matale deoparte, că de aici va conduce fiica-mea ? “. Și în avion și pe mare s-a dovedit a ne fi la fel de rău amândurora, așa că ne consolam să fim două legume care așteptau vremea să pună picioarele pe pământ nemișcător. Am tot crezut că mă voi învăța cu răul și chiar simțisem în 4 ani, de când mergeam în diferite ambarcațiuni, că oarecum mă acomodasem. Minimizasem însă efectul valurilor de mare comparativ cu cele ale Dunării și asta avea să mă coste. Știam însă că, dacă e să fiu logic, nu mai plecam pe mare niciodată și puneam mereu dopuri în urechile minții când logica mă lovea cu argumente peste nas.

A doua zi l-am sunat pe Dorin Chiș, despre care auzisem și citisem atâtea, dar nu ne cunoșteam. Avea telefonul mereu închis și parcă poteca asta, mereu blocată, nu-mi plăcea. Deși mai era o săptămână, am început să-mi fac bagajul și asta îmi aducea aminte de copilărie când, cu săptămâni înainte de a pleca într-o tabără, îmi aranjam lucrurile în valiza mea de carton, îmi făceam opis că să nu cumva să uit ceva și noaptea, înainte de culcare, făceam trasee imaginare care mă purtau deja în viitorul pe care-l prefiguram plin de peripeții. În fiecare zi Dorin nu era de găsit. Bănuiam că e undeva înafara țării, dar tot speram să se întoarcă, ca să stabilesc detalii de plecare. Între timp am aranjat și cu avocatul să lipsesc de la audiere și astfel să pot pleca luni de dimineață către Constanța.

Apoi au început pregătirile pentru Parada Ambarcațiunilor și, pe moment, am uitat de toate. Doar seara, înainte de culcare, plecam în lumea somnului la bordul lui Bananec Blues și numele lui nu-mi inspira decât sunetul valurilor ce acompaniau un blues cântat la trompetă iar eu, la eche, cu picioarele rezemate de sarturi, privind cum soarele se oglindește în zăpada valurilor.

Undeva pe vineri am primit telefon înapoi de la Dorin și zâmbetul mi-a cuprins fața când s-a recomandat la telefon. I-am spus cine sunt și cine intenționez să fiu pentru el săptămâna viitoare și am încercat să-i expun variantele de a merge împreună spre Constanța. A rămas să vorbească și cu ceilalți coechipieri și să ne auzim zilele viitoare că să ne cuplam într-un fel pe drum, fie că-i tren sau mașină.

Între timp invitați, prieteni, treburi organizatorice, câte-o bere de diferite mărimi și producători cu fiecare și o zi frumoasă cu soare puternic care mi-a indus o insolație ușoară, de simțeam că nu pot manca și bea nimic. Doar multă apă plată. Ca de fiecare dată, n-am prea reușit să mă bucur de compania participanților, căci trebuia să fiu când pe podul Bizetz să prezint ambarcațiunile, când la ponton pentru festivitatea de premiere, când să îi invit pe toți la masă sau la fotografia de grup. Așteptam ca asta să se termine și să înceapă ziua mea.

racire terase

PORTUL TOMIS

A doua zi, dis de dimineață, am plecat cu rucsacul în spate spre microbuzul care mă ducea spre București. Mă simțeam ca în studenție, când în vacanță mai plecam câte o săptămână prin te miri ce locșor din țara asta. În același timp, aveam un feeling ciudat neavând mașina la dispoziție și mă simțeam oarecum rupt de lumea care acum se desfășura cu o viteză prea mică pentru mine. Microbuzul nu mergea decât cu maxim 100km/h , metroul de la stația Eroii Revoluției și pană la Gara de Nord circula cu o viteaza medie și mai mică, iar trenul, cu care nu mai mersesem de vreo 20 de ani, mi s-a părut o diligență pe un drum prăfuit și plin de gropi și denivelări. Dispăruse confortul transportul în mașina personală și ăsta a fost un prim șoc.

De cum am ajuns în Gara de Nord mi s-au rupt ochelarii de soare și primul lucru pe care l-am căutat a fost un tub de “Picătura” care a reușit să unească pacifist părțile certate pană la rupere din ochelarii mei, în timp ce savuram o cafea fierbinte pe terasa Mc Donald. În ultimele 48 de ore mâncasem o zeama de ciorbă de pește și două banane azi dimineață. Trenul avea 60 de minute întârziere deja, dar nu mă prea sinchiseam, echipajul ar fi întârziat in corpore și sentimentul ăsta de apartenență la un grup mă liniștea. Mi-au plăcut dintotdeauna „sporturile” de echipă. Băieții vedeau de la Oradea cu cușeta, așa că probabil stăteau comod. Rămăsese să îi caut și să stau cu ei pană la Constanța. I-am găsit repede căci odată ajuns trenul, toate geamurile de la cușete s-au deschis și chipuri, unele mai boțite de perna incomodă, altele mai zâmbărețe, ieșeau la soare și la aer că termitele din mușuroi după o ploaie bună. Primul pe care l-am cunoscut a fost Alin, care mi-a preluat pe geam rucsacul și astfel m-am strecurat mai ușor către compartimentul lor. Alin e un tip jovial cu care am empatizat încă de la-nceput. Poarta un cioc cărunt și îmi face impresia că e cam de-un leat cu mine. Apoi fac cunoștință și cu ceilalți: Marco, un tinerel drăguț, care nu cred că are mai mult de 18-19 ani, cu ochii cârpiți de somn, încă în patul superior al cușetei și, în sfârșit, Dorin cu care mai vorbisem, însă doar la telefon. Abia când l-am zărit mi-am dat seama de asemănarea cu poza de pe coperta cărții ” O cafă la Istanbul ” și de poza de la profilul de pe site-ul barcaholic.ro unde semna cu nick-name-ul CrocodiluDiluDilu. M-am obișnuit repede cu accentul lor ardelenesc, ba chiar îmi plăcea când fiecare propoziție a lui Dorin începea cu particula „no”. Îmi părea mereu ca un preambul la ce urma să spună, ca un fel de încălzire fonetică a frazei de după, un fel de turare a motoarelor vocale înainte de explozia de cuvinte. No, după câteva zile îi copiasem pe nesimțire ticul verbal. Am vorbit despre bărci și expediții, deși eu voiam să obțin cât mai multe informații despre Tin Captain, Bananec și drumul pe care urma să-l facem împreună.

Nici n-am realizat când am ajuns în Constanța și a trebuit să coborâm. Am luat un taxi și iată-ne deja în portul Tomis. Emoțiile începeau să facă ochi acum, în miezul zilei. Ușor dar destoinic. Aveam să-l cunosc în sfârșit pe Căpitan și ambarcațiunea care avea să ne poarte în spatele ei arcuit sau în pântece precum într-un marsupiu, timp de 3 mări. Dorin mergea înainte și se vedea după siguranța mersului său că știa unde trebuie să ajungem. Când am ajuns la dana cu pricina, deja de la capătul ei i-am zărit alura Căpitanului și i-am recunoscut trăsăturile. L-ai fi „citit” dintr-o sută că era un om al mării, cu tenul său bronzat măsliniu, cu barba sură, părul cărunt și fața care trăda un aer mediteraneean sau chiar grecesc. Dincolo de toate, tricoul său în dungi și felul în care se sprijinea într-unul din sarturi îl deconspira chiar și în fața unor novici în ale marinăriei. Apoi am recunoscut alura Bananecului, vestita barcă care ajutase ca un complice la scrierea atâtor povești și clipe de neuitat cu iz de sare. Căpitanul era angrenat într-o discuție așa că ne-a invitat la bord. Am pășit temător peste balustradă și m-am așezat în cockpit, cuminte, cu rucsacul între picioare. Mă simțeam că atunci când am mers prima oară la grădinița și m-am așezat timid pe scăunelul de lemn vopsit bleu deschis.

 

– Bine ați venit la bordul Bananec Blues, ne-a urat Căpitanul când a revenit din discuția pe care o terminase.

A dat mana cu fiecare din noi și apoi a continuat speach-ul.

– Aveți câte două locuri în cabina prova și pupa și încă un loc în salon. În spatele mesei de navigație voi dormi eu. Duceți-va bagajele și să ne organizam, căci deja e cam târziu.

Eu mi-am ales locul din stânga în cabina prova alături de Dorin, Alin a rămas în cabina pupa singur, iar Marco a ales salonul. Am început să-mi scot din rucsac hainele și să le așez în rafturile laterale ca să am acces ușor la ele. Mi-am întins și sacul de dormit pe locul pe care, pană la urma, n-aveam să dorm deloc pană la sfârșitul trip-ului. Ne-am strâns apoi toți la o ședința tehnică și am stabilit ce urma să cumpăram de mâncare. Dorin care știa din experiențele anterioare ne-a avertizat că de fiecare dată mâncarea a fost supradimensionată și că doar la apă să nu facem economie. Cu lista scrisă de Dorin, împreună cu Alin, înarmați și cu canistrele pentru motorină, cu Tin Captain la volan, am plecat la aprovizionare cu minivan-ul Constantin Sailing cu număr de înmatriculare bulgăresc. Era prima mini-expediție avândul-l la comandă pe Constantin și s-a comportat că un adevărat căpitan. Îi urmăream cu coada ochiului mișcările și atitudinea și preferam să tac, culegând informații despre arhetipul atât de individual al lui Tin Captain. Auzisem că poate fi foarte autoritar și aprioric nu mă deranja asta. Știam din experiență că lucrurile ordonate și bine controlate au mai mari șanse de izbândă. Singurul lucru pe care mi l-am permis să-l testez era simțul umorului. Apoi m-am liniștit – îl avea și modul în care a răspuns denota inteligența de care aveam nevoie să mă apropii de un om.

Ușor, ușor am ajuns și la Kaufland, pe care-l preferam pentru că îi cunoaștem așezarea pe rafturi și astfel speram să-l parcurg cât mai repede. Și acasă cea mai mare corvoadă este să merg în hypermarket și nu pentru că trebuie să împing căruciorul plin sau să îndur cu stoicism plimbarea sinuoasă printre rafturi, ci pentru partea finală când se aude sunetul casei de marcat care se deschide cam goală și se închide apoi cam plină. Tin Captain nu făcea mofturi la mâncare, dar a fost foarte atent la bere și țigări. Eu îmi luasem porția mea de bere Radler de lămâie anticipând că o să am nevoie de ceva mai soft. Înarmați cu proviziile am venit înapoi la chei și le-am predat lui Dorin, care cunoștea deja barca, și care urma să le așeze, astfel încât să știm de ele. Alin m-a invitat să bem o cafea pană colegii noștri terminau de aranjat ce le adusesem, așa că am ieșit din nou pe țărm, pentru ultima dată înainte de marea plecare.
Marina Tomis nu e prea mare, dar are un aer boem, începând cu bărbații spilcuiți care-și beau cafeaua pe puntea superioară a yachtului și care privesc de foarte sus trecătorii, la „tinereii” trecuți de vârsta a doua care plimbau la braț pițipoance cu două generații mai mici decât ei, la domnișoarele care-și etalează pântecele și decolteul și care-și folosesc, ca și pueril motiv de plimbare, susținerea în lesă a vreunui pudel proaspăt ieșit din salonul canin de tuns și frezat. În rest, ici colo, câte un tânăr imberb care privește prin ochelarii cu lentile groase cu admirație către yachturile ce denotă opulentă și care este adus la realitate, în cele din urma, doar atunci când șlapul lui de tarabă se ia la trântă cu vreo parâmă trasă neglijent în calea lui. Cafenelele din marină sunt toate high-class, demne de un loc așa de cosmopolit. Singurul element care trebuie să-i fi scăpat lui Mazăre, ca mare proprietar de marină, era lanțul de bicicletă cu cifru care permitea sau nu accesul în interiorul danelor.

 

Când ne-am întors la barcă deja băieții aranjaseră bagajul, încât părea că Bananec Blues înghițise total încărcătura cuprinsă în două coșuri cu vârf de la Kaufland și doua canistre de motorină. Urmează acomodarea cu Bananec Blues pe care sincer mi-l închipuisem mai mare, dar înghesuiala la bord nu mă deranja, ci dimpotrivă îmi dădea un sentiment de apropiere fata de echipaj. Căpitanul și-a întrat în rol și într-o ședința tehnică ne-a spus micile chichițe de care ținea în mare buna funcționarea bărcii : folosirea toaletei, a pompei de apă, accesul în cabine, modul de a coexista în cockpit și rolul căpitanului la bord. Totul a început cu celebra frază :

” – La bord, pe mare, tot ce poate aluneca va aluneca, tot ce poate cădea va cădea.”

 

Asta mi-a adus aminte de un mod de a privi pericolul la  modul preventiv : dacă ți se pare că se poate întâmpla ceva, tratează-l ca și cum s-ar întâmpla deja. Deși ne-a invitat să ne spunem pe nume, eu nici măcar acum nu-i pot spune decât Căpitan sau Tin Captain și asta dincolo de respectul datorat vârstei și experienței sale. Își intrase în rolul de profesor și se vedea că-i place căci și-a dat seama târziu că lucrurile astea le putea face și pe mare și era mai important să plecăm.
Am făcut ultimele pregătiri pe barcă, am legat dinghi-ul la prova, motorul a început să toarcă și, cu un sentiment de reținere, am dezlegat parâma pupa ca pe un cordon ombilical care ne ținea legați protectiv de pământul-mamă. Nu-mi venea să cred că eram în sfârșit pe mare. Căpitanul apelează Politia de Frontieră prin stație anunțând-i că părăsim teritoriul românesc:

 

– Politia de Frontieră, aici velierul Bananec Blues, cu echipaj românesc, cerem permisiunea de a părăsi portul Tomis cu destinația Mangalia.

 

Canalul duplex ne tratează cu liniște. Căpitanul repetă cu o voce plină de gravitate și formalism poezia de despărțire față de portul Tomis, dar nimeni nu se sinchisește să ne răspundă. Probabil obișnuit cu astfel de “miserupisme”, Constantin renunță și își ancorează privirea la cursul navei care depășește promontoriul portului, cu Șerban la timonă. Șerban ne-a fost recomandat ca un fost elev la școala de navigație Constantin Sailing și care va merge cu noi pană în Mangalia. Eu însă așteptam cu emoție comanda de a ridica velele căci pentru asta venisem –  pentru sailing.

Deja țărmul își îmbracă pijamaua de seara colorată în niște culori psihedelice cu mult roșu iar noi, tăcuți, încă îl privim ca pe o vedere primită de la un prieten bun din vacanță. Spre noi se îndreaptă un velier și parcă sunt invidios pe ei că au ambele vele întinse și pline. Ca de obicei, echipajele se privesc, se salută și se urmăresc pană când orizontul îi înghite pe fiecare. Îmi place acest fel de solidaritate pe care am întâlnit-o mereu pe apă. Probabil că e ca atunci când se întâlnesc două cămile în deșert, deși imaginea asta este la polul opus al realității noastre. Valurile se fac din ce în ce mai simțite și realizez, ca o întărire a unui corolar, că Dunărea se varsă în Marea Neagră și nu invers. Starea de confort începe ușor să dispară și, deși blindat cu plasturi împotriva răului de mare, deja urechea mea internă țipă isteric către creier, care nu știe cum să o mai împace. Sper să rezist avalanșei de nemulțumire.

Odată cu seara apar și primele lumini cardinale și manualul meu de navigație nocturnă începe să se lărgească pană spre orizont și să-mi prezinte planșele colorate și nu alb-negru, cum le urmărisem eu în orele în care le studiasem chiar și înainte de plecare. Am trecut pe nesimțite de portul Constanța, de Agigea și nu puteam decât să privesc și să mă încarc cu plăcerea de a fi acolo, personaj principal în propriul vis. Frumusețea peisajului mi-era umbrită de starea mea generală, care se agrava cu fiecare val contorizat de opera vie a vasului. Alin a observat că devin o umbră necuvântătoare și îmi mai dă o pastilă de rău de mare  de la el. Probabil acum aș bea și gaz lampant numai să mă descătușez de starea care nu mă lasă să mă bucur de ce e în jurul meu. Din când în când, ca o mamă grijulie, Alin mă interoghează :

– Cum ești ? E mai bine, nu-i așa ?
– Mda, îl mint protocolar, fofilându-mi conștient de la aplicarea efectului Placebo pe care îl experimentează cu mine. Însă, de fiecare dată, faptul că îi pasă de mine mă face să mă simt mai bine și simt că mi-e drag pentru grija pe care și-o face pentru mine.
Când ajungem în Mangalia, în miez de noapte, deja eram experimentat în modul prin care pot să-mi vărs conținutul stomacului peste bord. Am conchis, ca un profesionist în devenire în acest neagreabil sport, că pe sub balustradă aruncarea e mai eficientă. Oprirea în portul Mangalia a fost benefică pentru organele mele interne care suferiseră după revolta internă concertată de urechea medie. O umbră de îndoială, un drăcușor mic, îmi sugera totuși subtil că m-aș putea odihni relaxat într-un pat de hotel în Mangalia pană când mâine voi putea purcede pe drumul înapoi spre normalitate. Într-un fel îmi atinsesem ținta inițială – o zi pe mare cu un velier.  M-am întors cu spatele spre țărm că să-mi asigur atitudinal victoria împotriva trădătorilor. Mi-am reașezat poziția către țărm abia când am simțit o privire insistentă în ceafă. Ulterior am constatat că a meritat întoarcerea cu 180 de grade. Doi ochi de un albastru intens, înfipți într-o față rotundă de femeie, îmi compara trăsăturile generale ale feței cu poza din cartea de identitate. Probabil și mie mi-ar fi fost greu să mă recunosc în starea în care eram. Zâmbetul de final mi-a liniștit pană și râul de mare și, pe moment, am uitat de toate relele.

– Mulțumim! Drum bun să aveți și mare liniștită! – ne-au urat cei de Poliția de Frontieră, întinzându-i skipper-ului buletinele noastre și actele de călătorie. Ne-am luat rămas bun și de la Șerban, care ne-a privit pană ne-am desprins de mal și am pornit la motor spre Bosfor.

 

 racire terase

ZIUA 2 : MANGALIA – CAP EMINE

 

TRAVALIU

Citisem în cartea „Leagănul pisicii ” de Kurt Vonnegut că orice călătorie  neobișnuită e o invitație la dans a lui Dumnezeu. Mi s-a părut interesantă exprimarea și parcă și acum, post eveniment, mă înclin reverențios pentru a mulțumi pentru acest privilegiu. Dansul nu a fost deloc uniform sau monoton și probabil și asta a contat în declararea lui ca deosebit. Mișcările au fost pe toate axele și direcțiile carteziene posibile pentru că, dacă eram obișnuit în a recunoaște doar ruliul sau doar tangajul, pe Marea Neagră valurile compun cele două mișcări și iese un montain-rus, ca la pregătirile astronauților pentru expediții stelare.
E o noapte caldă și doar câte o rafală de vânt răzleață mai împarte cu dărnicie fiori pe șira spinării. Stau proptit la tribord, agățat de cabestanul focului, cu capul rezemat de unul din cablurile de oțel ale balustradei și privesc marea. Destul de năvalnică pentru gusturile mele și-așa amorțite în ultima perioadă. Răul de mare persistă și încurajările celor din jurul meu reușesc să-mi mai umple sticluța cu curaj cam golită de ultimele evenimente.

 

– Prima zi e mai grea, deja de mâine ar trebui să-ți treacă ! – mă încurajă Căpitanul. Știu cum e, pană și eu am zăcut o zi de rău de mare.

Comparația mă îmbărbătează și îmi dă speranțe că există un remediu și în boala asta. Nu-i spun că nu l-am găsit în 40 de ani de încercări și experimente. Pur și simplu vreau să-l cred. Și sunt gata să îndur că să mă eliberez mai târziu. Am înțepenit în poziția asta, așa că mi-am schimbat locul și acum stau cu ochii către cer. Un alt infinit, doar prezentat altfel. Scriam acum ceva ani pe blogul meu, într-un capitol intitulat „Definiții contextuale ” următoarele :

 

Monotonie – atunci când în fața și în spatele tău se întâmpla succesiv de prea mult timp aceeași întâmplare, același decor, aceleași elemente de susținere a realității proprii .

 

Melancolie – atunci când, atât sub picioarele tale cât și deasupra capului, realitățile materiale nu contează sau contează prea mult, generând întrebări retorice .

 

Moarte – când și sub picioare și deasupra capului și în față și în spate peisajul e același.

 

Ups ! Iată ce făcuse marea din mine, îmi stricase bunătate de repere existențiale ! Conform definițiilor de mai sus eram complet melancolic. Iată că pe mare  și în zbor, definițiile uscatului nu se mai aplică. Legea pământeană rămânea valabilă doar acolo, devenind aici o desuetă înșiruire de cuvinte. Marea avea propria ei filosofie. Înțelegeam în sfârșit că aici pe mare multe lucruri se schimbă sau sunt deja schimbate și nu realizez eu. Probabil că multe dintre ele, așa cu fundul în sus cum mi se păreau acum, mă atrăgeau, căci îmi plăcea entropia și nu credeam în echilibrul absolut, decât că o insulă cu pașaport limitat pe care îți tragi puțin sufletul către următorul salt. In plus, marea îți seacă imaginația, o face pentru că ea însăși e imaginație pură. Noica spunea:  ” Imaginația este  trista facultate de a renunța la un univers care e simplu.”  Marea era universul în care era de ajuns să fii simplu, căci e ea destul de complexă ca să mai ai nevoie de ceva pentru a o înțelege.

Eram clar între două infinituri și mă strecuram printre ele ca într-un labirint căruia trebuia să-i aflu ieșirea. Deodată cele două extreme mi-au devenit apăsătoare, falia dintre ele, pe care alunecam cu îngăduința lor, părea că se îngustează, iar sentimentul acesta de apăsare claustrofobică mă speria cumva. Am închis ochii, baricadând o cale de intrare în propria-mi cetate. Mi-erau de ajuns necunoscutele cu care mintea mea își dădea restanțele la necunoaștere. Ca prin minune, aceasta relaxare a avut efect benefic, căci am ațipit instantaneu plecând cu viteza mărită spre înainte, probabil în recunoaștere, că o avangardă a yachtului care, guvernat de legi simple și fără conștiință, își vedea de drumul său, credincios.

În activitatea mea profesională am cunoscut un director care ținea foarte mult la calculatorul său. Tot încercam să-i sugerez să-l schimbam, să-i facem un up-grade și el de fiecare dată îmi spunea, după ce împingea mustața stufoasă mai spre nas cu tot cu buza superioară, în semn de negație:

– Nu vreau să-l schimb, căci e foarte credincios. E mai lent el, dar face exact ce-i cer. Nu vreau altul.

Mi-a plăcut mereu epitetul cu care dezmierda el calculatorul : CREDINCIOS. Așa îmi părea și Bananec Blues – foarte credincios și acum înțelegeam simbioza lui cu al său stăpân.

 

Câteva minute de odihna au făcut minuni. Când m-am trezit și eu eram altul dar și barca. Mie îmi era mai bine, iar barcă avea o viteza mai mare. Alin, de cum m-a văzut că mișc, m-a întrebat iar prietenos:

– Cum ești ? Ți-e mai bine, nu-i așa ?
– Daa, parcă da ! Am răspuns eu, cu un zâmbet schimonosit.

racire terase

PRIMUL CART

Pe urmă mi-am adus aminte chestia cu volanul și am cerut să trec la timonă. Începea astfel primul meu cart pe mare. Voiam să profit de amorțirea organelor interne și să simt plăcerea condusului ambarcațiunii – lucru pentru care venisem de fapt. Am început prin a-i verifică inerția la mișcări fine și apoi mai ample, pană Căpitanul, care imediat simțea smuciturile bărcii, m-a apostrofat ca pe un elev căruia îi explici prima dată o noțiune:

 

– Cu timona nu se fac mișcări ample. E foarte greu să le compensezi ulterior. Miști doar ușor și aștepți, ușor ..și aștepți. În timpul ăsta, trebuie să privești cum prova bărcii se mișcă și corectezi după ea. Tu tragi și jumătate de tură de timonă, cum să mai ții cursul ăla ?
– Am înțeles, Căpitan ! ….. Cum să-i spun că eu fac teste în timpul mersului, încercând să-i învăț manevrele yachtului său ?

N-am avut timp de reverie în timpul primului meu cart, eram mereu în priză, ca să mă familiarizez cu ceea ce însemna navigația în noapte.

 

 

Țărmul bulgăresc, deși încă aproape, parcă nu era la fel de intens marcat ca cel românesc și, deși acum nu prea era de interes pentru mine, mi-ar fi plăcut să identific câteva lumini de marcaj costier. Mi-am adus aminte atunci de cineva de la Căpitănie care recunoștea, când am dat examenul pentru categoria C :

 

– Domnule, pentru examenul de condus ambarcațiuni de agrement, întrebările sunt prea grele. Ce atâtea semnalizări și lumini? Ar trebui să fie simplu: când vezi pe apă, în fata ta, un pom de Crăciun cu tot felul de luminițe, te tragi din calea lui și gata.

 

La mine în timpul cartului era încă Paște, autostrada marii era liberă, cerul senin, marea de grad 3 spre 4, iar zorile încă somnoroase începeau să se întindă ușor spre orizont. Odată cu zorile au început și mișcările prin salon. Primul și-a făcut apariția fumul țigării Căpitanului, cea dinaintea primului ness de dimineață. De obicei în meniu erau două consecutive și restul țigări. Apoi au început să iasă și partenerii de călătorie și să ocupe la soare locurile din cockpit, mai întâi Dorin, apoi Marcel și în fine Alin din cabina pupa.

Marcel este nepotul lui Dorin, un tinerel de 19 ani care are avantajul de a avea pe cineva lângă el care să-l inițieze în aventuri noi. Pentru el e clar că această expediție e pur inițiatică, e armata de care n-o să aibă parte. E exponentul clar al tinerei generații, cu căștile în urechi și iPhone-ul mereu în buzunar, cu zâmbetul nonșalant mai mereu pe buze, cu atitudinea potrivită secolului vitezei- „hai că vedem noi ce-o să iasă” , cu nedumeriri în fața stilului autoritar al Căpitanului sau a situațiilor fără opțiuni, dar cu suflul acela plin de tinerețe care n-are decât să te molipsească când îl privești. Uneori știe singur răspunsul, dar nu uită să-l spună tare : ” ….. da, pentru că sunt cel mai mic de pe barcă” . Nu știe că de fapt, ăsta e un motiv de invidie.

racire terase

TENTAȚIA ABANDONULUI

Am început să vorbim și cred că asta a trezit iar răul de mare din mine, care a început să mă apese în stomac. Încerc să mă detașez și să privesc prova Bananecului, dar simt că sunt aproape de punctul culminant. Îl găsesc pe Dorin cel mai apropiat și îi predau timona luându-i locul în cockpit dar în poziția peste balustradă. Mă răstesc avocalic la valurile care îmi determină crampe abdominale. Stomacul meu e tras într-un colț, resemnat precum un prizonier cu mâinile sus și care jură că nu mai are nimic de dat. Nici el săracu’ n-a mai îngurgitat nimic de 24 de ore decât o portocală, acum câteva minute. Probabil e tributul care trebuie plătit pentru consumația exotică în mijloc de mare .

Apoi a început lupta adevărată cu răul de mare. La fiecare 30 de minute storcea stomacul încercând să obțină ceva de la el. Dacă înainte asta mă liniștea, acum contracțiile în gol devin greu de suportat. Dincolo de asta, sentimentul de inutilitate amplifică starea. Din salon răzbate mirosul de omletă marca Chef  Dorin. Mi-am declinat deja participarea la primul ospăț de pe vas, dar mi-am propus să mă revanșez la ultimul. Și totuși nu mă pot abține când văd niște castraveciori murați din care mușc ușor, ca dintr-o banană mai mică și colorată altfel. Se pare că mi-am administrat ce nu trebuie, căci răul meu de mare e mai vigilent decât am crezut. De-acum încolo o să-l personific, o să-i zic RDM ( rău de mare) pentru că a fost chiar o bătălie bărbătească, cu un inamic invizibil. Lovea puternic RDM și numai în stomac; părea un Goliat care se distrează, un erudit maestru în joacă lui cu un biet pretendent la arta de a fi. El – calm și fără miză, detașat, fără grabă și fără frică de previzibil său eșec, eu – dimpotrivă, dornic de ritm și finalizare, acid și bătăios, cu  garda mereu pusă de frica atingerii lui. Nu reușisem să-mi dau seama ce gardă era mai potrivită. Am încercat poziția fetală cu genunchii strânși la piept, culcat în cabină, în picioare agățat de catarg, înghesuit pe o parte în spațiul dintre roof și sarturi. Mi-o luam sistematic și fără drept de apel. Speram să obosească, să se plictisească, să găsească altă victimă, să se autodeclare deja învingător. O încasam continuu și prefiguram arcuirea și încovoierea spasmodică a stomacului care era chinuit periodic și fără reținere. Tot optimismul meu se consumase și primele gânduri negre îmi apăruseră. Mă gândeam că într-o astfel de gimnastică acrobatică e posibil ca cele două pietre, pe care le găzduiam cu indulgență în vezica biliară de ceva timp fără niciun profit, să rezilieze brusc contractul de închiriere și, fără acordul meu, să părăsească habitatul lor spre alte zone care mie nu mi-ar fi fost indiferente, ca să nu zic fatale.
Mi-am adus aminte și de discuția cu brokerul de asigurări care, atunci când m-a întrebat pe ce sumă să facă asigurarea de călătorie, i-am spus în glumă :

 

– Fă-mi-o pe 10.000 euro, căci e mică diferența de preț. Măcar intră și cosciugul și repatrierea lui în prețul ăsta ?
– Doamne ferește! Să nu aveți nevoie de ea! – mi-a răspuns vădit ofuscat brokerul, ca și cum l-ar fi afectat într-un fel.

RDM se uita iar la mine rânjind. S-a aplecat peste mine, așa chircit cum eram la podea, și mi-a spus printre dinți : ” Vreau să aud cum iți anunți singur eșecul. Cu gura ta ! ” . Simțeam că vreau să-l scuip între ochi așa cum făceau din mândrie adevărații bărbați, dar nu mai aveam salivă nici pentru asta. Eram băgat prea tare în corzi. Am încercat să vad ce scrie pe trofeul care era pus în joc și n-am putut descifra mare lucru. Am văzut doar că exista. RDM se îndrepta spre el ca să se familiarizeze cu simbolul învingătorului. L-am prins de un picior, încercând să-l opresc sau măcar să-l întârzii, dar m-a lovit cu ură, cu ambele picioare, direct în stomac. M-am chircit iar neputincios și mi-era din ce în ce mai clar că BDM își va dori scalpul meu la cingătoare. Voiam măcar să fac eșecul cât mai puțin evident și să minimizez pierderile. Deja mă întrebam dacă merită chinul ăsta și mâna mea căuta furibund prosopul care, aruncat în mijlocul ringului, decreta capitularea.

 

– Căpitan, care-i cel mai apropiat port ? – întreb cu glas sfârșit. Simt că nu mai pot, te rog, du-mă la țărm.
– E chiar așa de rău ?
– E rău, nu mai suport. Eu sunt și predispus la rău de mare, am încercat sa rezist, dar e prea mult. Mi-e să nu fac alte complicații.

 

Gataaaaaa, o spusesem. Capitulasem. Eram al lui. Mă autodeclarasem învins. Mă crede cineva că prima senzație a fost de părere de rău și că aș fi vrut să spun că am glumit ? Noroc că sunt categoric destul de rar și asta pentru că știu că viața se poate schimba în câteva secunde odată cu împrejurările. Deocamdată hotărâsem asta.
Decizia nu m-a ajutat cu nimic. Nu mă simțeam deloc mai bine, ba în plus aveam și mustrări de conștiință: ar fi fost unul dintre puținele lucruri din viată mea pe care nu-l dusesem pană la capăt, abandonând. Căpitanul a coborât la masă de navigație să calculeze noul curs, iar natura se adapta la starea mea cu nori grei ce anunțau ploaia. Cu fiecare refuz al autorităților bulgare de a ne primi în port parcă simțeam o consolare și nicidecum îngrijorare. Dar gluma se îngroșa – bulgarii nu voiau un bolnav atât de inofensiv, doar cu rău de mare. Probabil în gândul lor m-ar fi trimis la Muntele Athos să mă rog să-mi treacă. Îmi defilează pe sub nas opțiunile de a fi lăsat la mal : Dinevi, Nessebar, Burgas. Culmea că în toate acestea fusesem pe uscat, mi le puteam închipui ușor și totuși realitatea nu mă voia acolo. Mi-era ciuda că abandonasem degeaba. Eram încă în ring deși purtam stigmatul învinsului și încasăm gratuit extra bonusul de la RDM. Ultima șansă era Țarevo, unde am fi ajuns spre dimineață și ar fi fost și mai în ruta celorlalți spre Istanbul. Ploaia mă alungase în cabină și locul îngust din salon mi se părea cel mai potrivit pentru situația mea actuală. Mă chircisem în jurul mesei din salon, având că puncte de sprijin : degetele de la picioare, genunchii, mâinile cu care mă sprijineam de masă și capul când vasul avea tendința de a mă arunca în frigider. Echilibristica asta a durat pană dimineață, nereușind să ațipesc deloc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ZIUA 3 : ȚAREVO -ULTIM BASTION BULGĂRESC

 racire terase

AL DOILEA CART

Când în sfârșit am reușit să ațipesc, am auzit vocea Căpitanului :

– Trezește-te și fă-ți bagajul, căci ajungem în Țarevo și nu vreau să pierdem prea mult timp acolo.

Auzisem în diferite posturi glasul Căpitanului care  putea fi și tăios dar și dulce, vesel dar și taciturn. Acum n-avea nimic dur în vocea sa, era mai degrabă compasiv. Mă ajuta să știu că nu e supărat pe mine, deși îi provocasem o întârziere și îl lăsam fără un om la bord, ceea ce ar fi însemnat carturi mai dese sau mai mari pentru restul echipajului. Aș fi dat orice ca această antipatie să nu existe pentru că atunci realizam cât de îndreptățită era. O puteam însă alunga într-un singur fel.
M-am ridicat de pe banchetă și am început să răscolesc în căutarea hainelor pe care nu le mișcasem în două zile de la locul unde le pusesem. Erau toate ude și îmbâcsite cu mirosul ăla de statut și sare. Le-am aruncat de-a valma în rucsac și am ieșit în cockpit precum condamnatul la moarte pe ultimul drum spre eșafod.

Portul Țarevo ne-a întâmpinat cu o statuie de femeie ce avea un vădit aer de revoluționară comunistă, răstignită pe unul din malurile bulgărești.

 

Marea era calmă, aerul răcoros al dimineții mă împrospătase, iar RDM cred că deja plecase în concediu să-și savureze victoria și probabil să-și cheltuie prima de câștig. Am acostat ușor, am pus traversa de pasageri și Căpitanul, care nu avea amintiri prea plăcute în portul ăsta, s-a dus spre căpitănie să rezolve hârtiile. Am coborât pe chei și stabilitatea lui mi-a adus aminte pentru ce mă aflam acolo. În starea aceea, de calm exterior, s-au reaprins reflectoarele pe ringul de luptă din interiorul meu.

Gustul de sânge proaspăt de pe podea stârnise ambiții, eram provocat din nou, dar acum adversarul era și mai puternic. Îl cunoșteam la fel de bine ca și pe celălalt, dar de el chiar mi-era frică. Numele lui e CONȘTIINȚA. Îl simțeam pornit rău împotriva mea și amenințările lui, dincolo de propaganda dinaintea luptei, păreau înfricoșătoare : îmi promitea coșmaruri și nopți albe, lipsă de respect de sine, înjosire de personalitate, crize existențiale. Eram doar noi doi în ring, învârtind-ne cu pași mici de parcă călcam pe gheață, într-un cerc imaginar în care păstram distanța diametral opusă. Eram gol și fără nicio armă în fața adversarului meu. Nu puteam folosi nicio strategie, căci în următoarea secundă ar fi aflat de ea, nu puteam să-l mint, să-l păcălesc. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să-l desfid. De data asta nu puteam să cedez așa de repede. Experiența eșecului anterior îmi demonstrase că nu pierdusem nimic. Deci puteam doar câștiga. Așa că am tras aer puternic în piept, mi-am canalizat toată energia și l-am răpus cu o singură și hotărâtă decizie : RĂMÂN.

– Voi merge pană la capăt cu voi, indiferent ce va fi – i-am spus Căpitanului, când acesta s-a întors.

– Foarte bine, mi-a răspuns calm, ca și cum se aștepta la decizia asta. Atunci haideți să mâncăm ceva și să plecăm mai departe.

Le-am explicat celor de la Vamă și de la Poliția de Frontieră că nu mai era nevoie să rămân la țărm și cu un zâmbet ironic, bucuroși că au scăpat de o corvoadă în plus, aceștia ne-au înmânat actele de călătorie și ne-au urat drum bun.

Atmosfera la bord s-a schimbat vizibil și toți încercăm să ne facem folositori cumva. Dorin se apucase de făcut ochiurile pentru micul dejun în tigaia care era ca o mică piscină încinsă pentru cele patru ouă care puteau pluti și-așa înghesuite. Pentru prima dată după atâtea zile simțeam din nou senzația de foame. Am mâncat porția mea cu multă pâine, ca la cantina săracilor și apoi am spălat toate vasele la cișmeaua aflată pe chei.  Între timp mi-am adus aminte că nu sunasem acasă de două zile și iau legătura cu cei de-acasă, povestindu-le pe scurt unde sunt și cum a fost pană acum. Eram mândru de mine și telefonul acasă, deși deloc încurajator pentru ei, a fost pentru mine. Regăsisem una din ancorele cu uscatul și asta îmi volatiliza sentimentul de dezrădăcinare pe care-l simți pe mare. Uscatul acesta bulgăresc însă nu părea deloc stabil, parcă eram într-o zonă seismică continuă. Mi-era groază să-încep o altă luptă cu răul de uscat care auzisem că există pe undeva prin lumea asta. Îmi recunoșteam tendințele telurice și acum, la limita dintre apă și pământ, îmi dădeam voie să am preferințe. Știam că în curând va veni vremea când nu voi mai avea de ales.

 

Simțeam că trebuie să mă revanșez față de echipaj așa că, după ce am plătit taxa de cheu, am trecut la timonă și, salutând-o pe doamna statuie la tribord, am revenit în largul mării, unde am întins velele și plăcerea de a le simți umflate și de a auzi școtele zbârnâind m-au făcut pe moment să uit de postura mea anterioară de gladiator.
Navigăm cu velele în fluture, ceea ce face ca înclinația navei să nu fie critică. Doar la rafale Bananec Blues se înclină reverențios, când pe o parte , când pe cealaltă, mișcarea lui lentă și deloc grațioasă semănând cu gestica luptătorilor de sumo înaintea confruntării, când își lasă succesiv greutatea pe câte un picior, pentru echilibrare. Gândurile mele sunt toate belice așa că încerc să mă încarc pozitiv privind marea și soarele de-afară. Căpitanul e în jurul mesei de navigație calculând cursul și parcă tonul șoșotelilor sale e cam grav. Disting din convorbirile cu Dorin cuvântul furtună și refuz să-l traduc în românește.

– Eu gândesc pozitiv, n-am timp și nici atenție pentru scenarii pesimiste, daaaa? – mă rățoiesc autoritar în interiorul meu.

În larg, la babord, se vede un yacht ce navighează și el cu vele și nu știu de ce am tendința să merg spre el. Probabil dintr-o emblematică tovărășie pe apă, pe care o remarc mereu când sunt într-o ambarcațiune.

 

– Ții cursul ăla ca lumea, căci mergi ca pișatul boului – îl aud pe Căpitan, care speram să aibă altă treabă decât să stea cu ochii pe compas.

S-așa suntem în întârziere, vrei să ne mai învârtim pe-aici degeaba ?

– M-a furat o rafală, Căpitan – încerc eu să găsesc un motiv, deși mă simțeam de două ori vinovat pentru faptul că m-am lăsat furat de priveliște. Într-adevăr deviasem cu 15 grade față de curs și acum încercam să redresez barca. Ca un făcut, atunci când am nevoie reală de vânt, el bate invers si redresarea durează mai mult decât aș fi vrut ca sa pot să-mi repar greșeala.

Vântul slăbește vizibil în intensitate, norii devin din ce în ce mai bacovieni, iar pe mine m-a ajuns oboseala. Deși am stat întins toată noaptea, n-am închis niciun ochi pană spre dimineață și de aceea știu tot ce s-a întâmplat pe barcă și toate conversațiile. Mi-e greu să adorm în astfel de condiții, decât dacă sunt foarte obosit. În armată, viitorii colegi de facultate îmi spuneam „Pruncul” pentru că dormeam foarte ușor și, deși încercaseră de multe ori să mă ungă cu pastă de dinți sau cremă de ghete, nu au reușit niciodată.

Găsesc drept mai confortabilă poziția cocoțat cu fundul pe capacul roof-ului pupa, dar mă surprind moțăind și asta se reflectă asupra acului compasului din fața timonei și, cum nu vreau să mă încarc iar cu un avertisment din partea căpitanului, revin la poziția perfect verticală relativ la cuplul maestru al navei. Încerc să îmi prelungesc cât mai mult cartul în speranța că și ceilalți colegi de aventură vor reuși să se odihnească cât mai mult. După măsurătorile Căpitanului vom ajunge în strâmtoarea Bosfor la noapte și apoi câteva ore bune vom naviga prin ea la motor.

 

Atmosfera la bord e destinsă: Alin și Marco sunt tolăniți în cockpit, Căpitanul își pufăie țigara liniștit în cabină, iar Dorin face o dresură de delfini în balconul prova. Revine cu un zâmbet larg și o față mulțumită, cu aparatul foto atârnându-i la gat și caietul de însemnări care mai scapă de ceva alb din conținutul său inițial monoton.

Să nu mă întrebați de RDM ! El nu face parte din echipaj. Mi-aduc bine aminte cum Dorin scria în jurnalul de bord echipajul: skipper – Constantin Lascu, co-skipper – Dorin Chiș , membrii ai echipajului – Marcel Chiș, Alin Buda și Roșu Florin. Deci oricine altcineva e considerat pasager clandestin și propun să fie aruncat peste bord.

Marcel o face pe Moș Crăciun și împarte câte-o portocală tuturor iar gustul dulce-acrișor alunecă ușor pe toboganul celor 5-6 metri de intestin. Deja simt cum mi se închid ochii și cred că e o relație strânsă între gradul de umplere cu vânt a velelor și răul meu de mare. Voiam să spun că vântul cade ușor, ușor și suntem nevoiți să pornim motorul pentru a asigura o viteză necesară menținerii cursului. Căpitanul e la masa de navigație și din discuțiile cu Dorin deslușesc, dincolo de tonul cam îngrijorat, cuvinte precum : „furtună” , „terțarolă„, „volte„.

– Căpitane, ai și spinneaker la bord? – îl întreb eu aducându-mi aminte de plăcerea de a vedea o astfel de vela întinsă la prova, când am navigat cu Nemo – un Mac Gregor 26.

– Mai bine te-ai gândi la terțarolă și nu la spinneaker. Nu te lua după ce vezi în jurul tău, e doar liniștea dinaintea furtunii – îmi răspunde pe un ton vădit îngrijorat Căpitanul din cabină, de după perdeaua de fum a țigării aprinse.

FURTUNĂ PE MAREA NEAGRĂ         

racire terase

Mă hotărăsc să predau timona și mă întind „confortabil” în cockpit să-mi relaxez coloana. Parcă și presiunea a scăzut și legănatul bărcii mă face să ațipesc într-o clipită. Mă trezește o rafală fulgurantă de stropi care îmi răcorește fruntea.

– Treceți în cabine că începe dansul și o să vă ude – ne strică Căpitanul momentul de reverie.

Îmi iau locul meu în primire, încercând o simbioză cât mai confortabilă pe banca din salon. Rucsacul meu, rămas neatins de la tentativa de abandon, este transformat în pernă și printre sacoșe mă strecor șerpește, încercând să găsesc cât mai multe puncte de sprijin. Simt în coaste pilotul automat defect care merge în Salonic la reparat și, aducând-mi aminte de starea mea de rău anterioară, îi înțeleg sentimentul de inutilitate. Deja valurile îmi ciocăne ca disperatele în coca vasului, iar motorul, acum vecin cu mine, își toarce povestea monotonă cu un nivel decibelic mai ridicat decât eram obișnuit la timonă. Simt cum răul de mare îmi dă iar târcoale și încerc din nou să-mi controlez gândurile. Mi-am pregătit pentru orice eventualitate o pungă sustrasă de la raionul de legume-fructe din timpul cumpărăturilor din Constanța. Mă tot gândesc unde să o pun că să-mi fie la-îndemână și, pană la urmă, o îndes în mâneca tricoului, așa cum fac bătrânele la țară cu batista din dotare. O simt acolo, ca un ultim colac de salvare, apăsându-mi pe vene și făcându-mă să îmi simt și mai puternic pulsul deja accelerat.
Într-un răstimp îl văd pe Dorin cum se duce la culcare, însă Căpitanul se tot foiește neliniștit trăgând cu nesaț țigară după țigară. Inevitabil excesul declanșează tusea, o tuse profundă care nu se oprește cu una cu două și care mă îngrijorează. În cele din urma tusea cedează locul unei liniști aparente în care ritmul vieții pe barcă, unul psihedelic, e ținut doar de valuri. N-are nicio muzicalitate și încerc să-i găsesc altundeva înțelesul.

Timpul se scurge și, odată cu clipele pe care acesta le consumă pentru a se întreține, se scrie viața noastră. De la orizontală, realitatea pare mai placidă; se pare că omul este acul busolei proprii și de verticalitatea ei depinde drumul în viață. Afară se dă lupta omului cu natura, aici la mine lupta e interioară și mai neevidentă, dar nu mai ușoară. Am din nou gustul amar al inutilității, al neputinței de a face ceva împotriva a ceea ce mi se întâmplă. Simt că se scrie un nou capitol personal al fugii fără sens în jurul cozii nevăzute a sorții și scorul devenea încă o dată nefavorabil mie. Era atât de actual ceea ce scriam acum câțiva ani despre această stare :

Ca un paradox al vieții sau tot ca o povară , purtăm stigmatul neputinței noastre. Nu știu dacă ai simțit vreodată starea asta, în circumstanțe în care chiar îți dă un sentiment de inutilitate cumplit ce erodează pană la descompunere. După mine, cred că e unul dintre cele mai delirante. E ca în visele acelea când trebuie să fugi și nu îți poți mișca picioarele înfipte într-un glod care te absoarbe. Însă, amestecat cu gust de viață crudă și cu miros de neputință, senzația devine un coșmar real de dureros și distructiv. Îl simți ca un avertisment al sfârșiturilor. Un preambul, un fulger care aduce furtuna nimicitoare, care schimbă scenarii și prăvălește iluzii.
Am preferat mereu teoria pașilor mici dar siguri, crezând cu tărie în ideea că orice înaintare trebuie bazată pe o sprijinire a piciorului pe un teren stabil. Altfel, cum s-ar mai putea arcui următorul pas hotărât și cum ar putea ateriza și pregăti acesta pe următorul? Unii preferă să alerge aberant și bezmetic prin viată, în zig-zag și cu fandări largi, ca un nesfârșit slalom. Alții plachează și șutează tot ce prind, într-un atotcuprinzător joc de rugby; alții folosesc bocanci cu ținte groase și, cu ei plini de noroi, șenilează partea carosabilă a sufletului altora.

Încă îmi aduc aminte din copilărie prima palmă primită de la un elev mai mare, pentru o nesupunere puerilă, de asemeni senzația bufniturii craniului meu lovit de piatra care, aruncată în joacă, m-a lovit doar la un centimetru mai jos de ochi și privirea mamei când m-a văzut plin de sânge, de viteza cu care pedalam atunci când câinii încercau să se înfrupte din fundul meu gogoneț și poate apetisant, așezat pe șeaua de piele albă a bicicletei mele Pegas galbenă. Au fost clipe în care chiar dacă am încercat să fac ceva în fiecare dintre ele, clipa de inutilitate nu a dispărut și m-a făcut să o simt amară de fiecare dată și să o rețin mereu ca și cum aievea s-ar întâmpla chiar acum. De aceea vorbesc și azi de ea – pentru că e vie . N-am putut să opresc palma care mă doare si acum, nici traiectoria pietrei către capul meu pe care o mai simt încă dură când îmi mângâi abia observabilul semn rămas în piele și chiar nici picioarele mele obișnuite cu pedalatul-viteza nu au putut opri colții câinelui să guste victoria din partea mea dorsală. Atunci au fost copilării, acum însă, din sipetul de gusturi amare, acest cocktail lâncezit are același gust al inutilității.

Am pierdut ceva de fapt ? Sau doar nu am câștigat ? Și pană la urmă, care e cea mai grea și mai importantă bătălie, dacă nu cea cu noi înșine ? Într-un fel e chiar liniștitor, dacă te gândești la miza ei înălțătoare și la finalitatea ei relaxantă. Pană la urmă tu pierzi și tot tu câștigi. E remiză oricum ai da-o . Totul e ÎNTRU – vorba lui Noica.

 

Alin îl trezește pe Dorin care e solicitat pe punte pentru o nouă terțarolare de către Căpitan. E semn că furtuna s-a întețit și navigația cu vele devine și mai greoaie. Mi-i închipui acolo, pe roof, luptând-se cu vântul, agățați de ghiu și încercând să tragă randa și să o prindă cât mai bine în chingi. Aud dispozițiile imperative ale Căpitanului și mi-l închipui că fiind Robert Redford în filmul „All is lost ” . Știu însă că el e asul din mânecă în lupta împotriva mării. Roof-ul se deschide și Căpitanul coboară împroșcând în jur picături de apă sărată. Se așază pe patului lui, vis-a-vis de mine, și îl aud icnind și înjurând printre dinți. Ceva s-a întâmplat acolo, dar nu vreau să dramatizez sau să descopăr încă. Dacă nava n-ar fi bine, Căpitanul n-ar sta în salon, deci probabil doar el a pățit ceva. O imagine din același film cu catargul rupt mă străfulgeră, dar câteva palme virtuale o fac să dispară la fel de rapid cum apăruse.

De ce se dăruiește așa greu marea ? E ca o femeie năbădăioasă care îți oferă la pachet cu dragostea ei și suferința aferentă. Direcția navei se schimbă brusc, semn că se înaintează în volte. Când poziția ei mă avantajează inerțial mă pot relaxa, dar invers, echilibrul meu pe bancă e greu de menținut. Simt că am făcut febră musculară la abdomen, cel care preia tot efortul de a mă menține pe banchetă. Din când în când, un firicel de apă, care probabil ajunge prin geamul lateral, își face loc ca o râmă rece și lascivă strecurând-se prin sacul de dormit spre piele. Vi se pare că astea sunt condiții de dormit? Din nou îi invidiez pe cei care pot dormi oricum, oriunde și oricât.

Căpitanul își ia porția de drog legalizată și îl observ în lumina lămpii de la masa de navigație că se freacă în dreptul coastelor. Probabil că ghiul, neprietenos de data asta, l-a impactat nemilos sub impulsul nervos al vântului de-afară. Mă gândesc că tot ce i-ar lipsi acum ar fi o porție de tuse și nici nu-mi termin gândul machiavelic, că exact asta se întâmplă. Chircit de durerea din piept, Căpitanul își reia recitalul de tuse, iar eu închid ochii strângând din pleoape vinovat și iar neputincios. Tusea încetează, Căpitanul își reia poziția la masă de navigație și îl văd cum calculează din nou cursul. După meticulozitate, îmi pare ca la o finală de snooker, când trebuie să bagi bila albă fără a o mișca pe cea neagră. Cam așa se și întâmplă și aici – trebuie să dirijeze nava pentru a o îndruma în pasă strâmtă a Bosforului ocolind aglomerarea de vase care tind și ele să facă același lucru. Singurul lucru care mă consolează este că aș scăpa de Marea Neagră, care s-a răzbunat cumplit pe mine de data asta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

racire terase

ZIUA 4 : BOSFOR – MAREA MARMARA

 

STRÂMTOAREA BOSFOR

 

– Am intrat în Bosfor, haideți în cockpit, vă cheamă Căpitanul – ne transmite Alin la fel de somnoros ca și noi.

Apărem pe punte eu și Marco, că două mumii deranjate din somnul secular, îmbrobodiți cu sacii de dormit.

Priveliștea mă izbește și mă trezește rapid la feerica desfășurare de maluri. E cam 5 dimineață și Istanbulul ne prinde ușor în brațele sale bi-continentale, ca într-o îmbrățișare subtilă, împingând-ne ușor în strâmtoare. Curentul ne poartă spre Marmara, iar aerul totuși rece al dimineții, învăluit într-un abur ușor, ne acomodează parcă cu o altă lume. Mii de lumini vestesc începutul unei noi zile și, doar ici colo, câte un minaret împunge cerul, ca o sulița solitară. E feerică perspectiva, cu atât mai mult cu cât este privită de jos și de pe apă. Ușor, forfota cotidiană se deslușește din ce în ce mai tare și se transmite ca o undă seismică de la uscat către mare prin ambarcațiunile de toate tipurile care încep să mișune în jurul nostru : feriboturi, vase pescărești, mici taxiuri de apă, ba chiar vase de croazieră. Încep a se desluși și mașinile pe marginea țărmului și chiar pe podurile care leagă cele două continente. Mi-aduc aminte de traversarea acestei căi rutiere și sentimentul trecerii de pe un tărâm pe altul, ca într-un Revelion al malurilor.

Remarc în depărtare moscheea Sf. Sofia, frumos luminată de la bază, palatul Topkapi, Moscheea Albastră și când ajung în dreptul podului Galata îmi revin amintirile de acum câțiva ani, când într-o seară de vară luam cina la unul din restaurantele desfășurate pe ambele laturi ale acestuia. Cam la fel fac cu fiecare obiectiv important care-mi impactează retina în mod plăcut – închid ochii și încerc să-mi amintesc detaliile fiecăreia din ele.

Avem de mers circa 37 de km prin Bosfor și, pe măsură ce înaintăm, Istanbulul își arată aglomerarea urbană. O parte din cele aproape 19 milioane de suflete defilează prin fața noastră, căutându-și, într-un mod normal pentru ei, calea vieții cotidiene. Doar pentru noi e un spectacol, iar pentru unii chiar o premieră. Soarele apare și el liniștit și neimpresionat de această defilare de imagini, care mai de care mai interesantă. Întotdeauna m-am simțit atras de Orient, de simplitatea vieții lor, de finețea detaliilor elementelor de artă pe care le expun în contradicție cu opulența occidentală, de atitudinea prietenească și empatia conversației, de aerul care are ceva atrăgător și greu de definit. Toate astea te fac să revii și de fiecare dată să ti se pară la fel de enigmatice că prima oară.

Mi-aduc aminte de prima vizită la Istanbul, imediat după revoluție, când am ajuns cu autocarul la fel de dimineață ca și acum. Călătorisem toată noaptea și într-un parc am vrut să mă încălzesc cu un ceai, pe care l-am băut dintr-o înghițitură. Am mai comandat încă două, căci încă îmi era frig, și apoi imediat am simțit cum se învârte pământul sub mine. Atunci am învățat cum se savurează această băutură tradițională la ei.

Istanbulul pare imens și pe apă, iar aici circulația navală e la fel de lipsită de reguli ca și cea rutieră. Fiecare își vede de drumul său, iar regula este că cel mai mic trebuie să fugă din calea celui mai mare. Altă regulă nu pare să se aplice aici. O sumedenie de nave ancorate face slalomul și mai dificil și, deși ziua s-a instalat cu drepturi depline, uneori e greu de depistat care e în marș și care e la ancoră. Vom opri în marina Atakoy doar pentru a umple canistrele și rezervorul cu motorină, urmându-ne cursul către cea de-a doua mare din periplul nostru: marea Marmara.

Facem cunoștință cu malul turcesc la primul chei, unde câteva pompe cu furtun de alimentare lung cât niște anaconde așteaptă clienții să le verse lichidul necesar combustiei. Pană cifrele se succed cu rapiditate pe indicatorul pompei, e timp pentru o vizită la un WC stabil în perimetrul marinei. Mă simt iar teluric și stabilitatea tălpilor mele îmi dă un confort pe care uneori mi-l doresc mai des. În spatele nostru, ne împinge „subtil” cu o sirenă disonantă un yacht al cărui grăbit căpitan ne face semn din mână să urgentăm alimentarea, căci nu poate ține măgăoaia din motor. Furtunul pompei de alimentare și-a terminat treaba, dar se pare că nu și a colegilor mei care întârzie la WC. Ne facem că mai avem ceva de făcut pe la parâme în strigatele celui de la pompă, care ne tratează ca pe niște copii veniți la magazinul din colț să-și ia acadele, când el are de vândut șampanie cu baxul. Apare într-un final și Alin și culmea, ne hotărâm să terminam subit minorele treburi care ne “loviseră” chiar atunci. Eu aș fi simulat o pană de motor încă vreo 15 minute ca sa văd cum fierbe, dar mi-era că rămânea de tot fără combustibil vocalul „arcadaș” care deja se agita pe puntea superioara a yachtului. Am plecat în grabă să-i facem pofta lucrătorului de la pompa care, după zelul care-l apucase subit, se pare că știa că-l așteaptă un avantaj gras. Doar eram în țara bacșișului și a peșcheșului.
Căpitanul știa locul, așa că s-a strecurat la fel de subtil prin intrarea strâmtă a marinei și iată-ne din nou pe mare. Noua mare.

 

 

Trec la timonă și asta îmi dă iar o stare benefică. Soarele a început să ardă și simt cum clima e alta. Îmi feresc
fața sub cozorocul șepcii mele, iar restul corpului sub vela din fața mea. Deși am crema solară în rucsac, nu aș mai coborî în salon pentru ea. Curentul s-a potolit, așa că înaintam ușor pe curs fix. În dreapta, Istanbulul își arată o parte industrială, un șantier naval și aeroportul.

Deasupra noastră, la mică altitudine la fiecare minut trece câte-un avion colorat. E ca o paradă a avioanelor și a companiilor de zbor internaționale și, deși majoritatea aparțin Turkish Airlines, am văzut și companii aeriene mai exotice. Sunt la cârma yachtului Bananec Blues dar îmi e drag să privesc zborul avioanelor și constat că am în preajma mea cele două hobby- uri ale mele: zborul și navigația. Mergem paralel cu acest culoar aerian și chiar cineva face o glumă relativ la folosirea WC în timpul zborului. Asta ne face să ne concentram privirea mai mult către priveliștea țărmului și să ne întrebăm când se va sfârși Istanbulul.

Ansambluri rezidențiale continuă să populeze coasta turcă, iar semiluna ne zâmbește îmbrățișând steaua pe purpuriul drapelelor arborate peste tot. N-am mai văzut în nicio țară acest cult al drapelului național și pentru asta îi admir. Parcă revăd în minte imaginea unui steag imens arborat pe o colină în cartierul Aksaray din Istanbul, care trona întreaga zonă și care m-a impresionat prin măreția pe care o impunea atât de simplu. Era ca o velă imensă care flutura liberă.
Mă întorc la compas care a luat-o razna așa că încerc să îl aduc la cursul normal. Toată lumea picotește pe barcă și se pare că și Căpitanul se odihnește după o noapte agitată, căci altfel ar fi simțit devierea bărcii. Revin ușor din timonă și velele sunt iarăși umflate, semn că sunt pe cursul bun. E un vânt moale totuși, pe care îl ajutăm cu motorul. Simt nevoia să lâncezesc și eu puțin și îl rog pe Marco să aibă grijă de curs.

– 260, te rog Marco !
– Ok, 260 – îmi confirmă coechipierul, după ce prinde tinerește roata timonei. Ne predam timona precum șoferii de pe autocarele turcești volanul în timpul mersului. Știu ca prima dată mi-a cam înghețat sângele în mine când am văzut manevra asta.

 

RECONFIGURARE TRASEU

Mă întind pe banca din cockpit să-mi îndrept oasele și parcă pe partea stângă simt o usturime pronunțată. Îmi scot maieul alb cu dungi negre și nu pot să nu râd de bronzul meu de tractorist cu guler și manșete negre. Nici n-am realizat când m-a prins soarele, așa că fug repede să caut crema de soare pe care o întind pe toate zonele dezgolite și mă rog soarelui să mă uniformizeze. Îmi propun să îmi expun toate părțile ca un rotisor de shaorma, în speranța că nu voi ajunge acasă în acest costum rustic. Inactivitatea mă trage la somn și îmi aduc aminte de vorba unui șofer care spunea : “ Trebuie să ațipești în orice moment liber pe care îl ai, căci nu se știe cât va trebui să stai treaz pe urmă. ”

Închid ochii și-mi trimit gândurile în recunoaștere undeva pe țărm, în însorita Grecie, unde va trebui să ajungem. Mă readuce la realitate strigătul disperat al Căpitanului:

– Opriți motorul !!!

Sar ca ars, căci cheia motorului e pe partea mea și răsucesc încă buimac de ea în sensul solicitat. Alin sare și el  în gura cockpit-ului, încercând să vadă ce se întâmplă. Se simte miros de fum și Căpitanul îl dă deoparte pe Alin ca să faciliteze ventilația. Dorin e deja jos și îl aud cum scoate scara pentru a face loc inspecției la motor. Alin coboară și el, se aude un zângănit de chei și cred că sunt suficiente forțele desfășurate pentru a rezolva problema. Nu mă prea pricep la motoare termice, așa că stau cuminte și încerc să urmăresc doar logica raționamentelor. Acum prefer timona. De jos se descoperă o curea de transmisie ruptă și se schimbă un impeler însă, motorul fiind supraîncălzit, este trimis la culcare în locașul ăla în care îl știam, vecin cu mine. Urmează să-l probăm mai târziu și atunci verdictul va fi luat. Pană atunci, vântul se întețește parcă vrând să suplinească aportul mecanic al motorului. Navigăm cu velele întinse și simt deja adrenalina cum îmi face cu ochiul de plăcere. Îi răspund cu un zâmbet plin de cârdășie. Căpitanul vigilent solicită o terțarolare și îl ajut cu plăcere să manevreze randa pentru a-i reduce suprafața expusă în vânt. Trec la timonă, iar când se așteaptă momentul adevărului, se așterne o liniște mormântală pe care  nimeni nu o deranjează cu nimic.

– Când vă spun eu, da-ți cheie motorului, – ne pregătește Căpitanul manevra viitoare.

 

Alin sare la cutia în care se află în cockpit contactul motorului iar eu stau pregătit la maneta de accelerație.
-Acum ! – comandă Căpitanul.

Motorul pornește, zgomotul pare rotund cum îl știam și, când să răsuflam liniștiți, se aude iarăși strigatul Căpitanului :

– Ia contactul ! Oprește motorul !

Se mai aud parlamentări și idei răsfirate într-o conversație pe care nu o deslușesc din cauza zgomotului valurilor și, într-un final, realizez o frază care mi se adresează ferm:

– Florin, întoarce. Mergem la Istanbul !

Wow ! Manevra asta n-am mai făcut-o pe mare și, ca la  orice noutate, simt o emoție. Calculez repede în minte 260 (curs actual) – 180 ( comanda căpitanului) + 45 (curs de voltă) = 125, ca să știu unde trebuie să ajungă acul compasului și trag de timonă în stânga instinctiv, ca să am loc de manevră. Nava se înclină vertiginos sub vânt ; abia mă prind de consola din fața timonei și împreună cu două picioare proptite în băncile cockpit-ului reușesc să mențin echilibrul pierdut pe moment . Focul se slăbește un pic, apoi se umflă la maximum pleznind în școta care îi restrânge expansiunea. Ghiul la fel, scârțâie că un șoricel călcat pe coadă și apoi bate și el puternic ca un taur în călduri în preventer. Dezechilibrul bântuie pe navă și pe moment toată lumea căută remedii. Căpitanul iese și dă drumul la foc la maximum, reglează și randa și simt cum asta ne dă și mai multă viteză. Mă obișnuiesc greu cu această schimbare de alură, înclinare și viteză dar mă simt ca pe o pârtie de schi de culoare neagră coborând fără cristiane. Căpitanul mă vede și îmi zâmbește complicitar.

– Te-ai speriat? Acum iți place?
– Pe moment am crezut că ne scufundăm, am răspuns sincer, ca un novice.
– Barca asta poate să pățească orice, dar nu să se scufunde – m-a liniștit Căpitanul.

racire terase

ZBOR PE VALURI

 

Pur și simplu zbor pe crestele valurilor și viteza ajunge și la 9 noduri. Pană și gândurile mi-au amorțit și stau confortabil, în poziție comodă, cu o pungă de popcorn în spatele ochilor, admirând priveliștea din fața mea. Seara cade și ea răpusă de mărețul soare și odată cu ea luminițele țărmului care-mi sunt acum pe partea stângă. Luna e lipsă la apel și asta face ca întunericul să fie și mai autoritar. Compensez cât pot deriva navei, mai ales la rafale ale vântului. În astfel de momente mi-e și mie greu să-mi mențin echilibrul. Cu o mână pe timonă, cu cealaltă ținându-mă de consolă și cu piciorul împingându-mă în banchetă – asta e poziția mea de pilot de cursă. Din când în când, un val mă mai stropește și, deși apa e caldă, umezeala lasă un șuvoi rece pe piele. Probabil că se evaporă singură de la căldura corpului, căci după câteva minute nu mai simt nimic, deși sunt doar în tricou și pantaloni scurți. Apa sărată adusă de valuri în cockpit transformă podeaua într-un mic patinoar și picioarele sunt tentate sa schimbe între ele poziția pentru care au fost create de bunul Dumnezeu. Reușesc cu greu să înfrânez excentrica lor tentație.

Spectacolul e mirific, dar nu prea am timp de el, căci fiecare secundă mi-o dedic navigației. Îmi iau drept reper o lumină roșie și o mențin în dreptul sartului mic din tribord. Succesiv verific acest reper, acul compasului, orizontul dreapta, stânga și spate. În rest, doar cu vârful prova despic noaptea cu viteza asta de racing. La fiecare oră apare Căpitanul și mă ajută să iau volta cu aceleași cuvinte :

– Hai, vino în vânt! Slăbește școta focului de pe cabestan! Intră pe curs !

Mă gândesc că uneori se plictisește și, pentru alungarea monotoniei, îi ofer stângăciile mele care îl fac să mai completeze din când în când cu fraze de genul :

” – Am zis în vânt, tu te duci sub vânt ! ”

sau :

” – Am zis să dai drumu’ la școtă, cum îi dai drumu’, dacă e în mâna ta ? ”

Simt marea complotând cu cerul și ridicând în jurul meu o închisoare întunecată, între a cărei ziduri mă zbat în toate direcțiile. Noaptea a stins toate culorile din jurul meu. Singurătatea uneori e benefică, dar acum o simt acut. Știam că dincolo de ea începeam eu însămi. Să fii izolat în gândurile tale, e cel mai groaznic. O luptă continua cu aceleași gânduri care au încăpăținarea de a rămâne fără orizont. Apăsătoare ca o negură de toamnă și lipsite de scop, ca o moarte subită. Fără ajutor, doar cu tine însuți alături, asaltat de întrebări, de răspunsuri pesimiste, fără cale de ieșire din acest labirint șovăielnic de incert. Iată cum omului îi e frică de sine. Îi e frică de el însuși, de ceea ce ar putea vedea și afla despre el. De aceea e chinuitoare singurătatea. Tu cu tine însuți – un mariaj de prea puține ori reușit. Fără minciună, fără șovăială, fără seninătate, fără dezinvoltură – fără toate armele cu care facem din viață o netrebnicie ce se deșiră în clipe. Greu de trăit în acest fel, așa că fugim căutând victimele capabile să-și împartă aceeași nevoie pământeană ca și noi – socializarea. Timpul îi cerne, viața îi răvășește sau îi adună, iar noi dăm în ei cu ce-apucăm la-ndemână. Războiul de-a viața! Înarmați cu păreri de rău și autoconsolări, cu suficiente scuze, lamentări și pardonabile replici, cu dileme și artificiale intersecții ideatice (vezi a fi sau a nu fi), la brâu cu o conștiință vigilentă și călare pe ideea sorții crude și de nezdruncinat, trecem zi de zi prin pară și foc pe toți din jur. Și apoi, spre seară, dacă nu și în alte momente ale zilei, ne plângem de cruzimea realității care ne este dată să o trăim. Suntem arma Diavolului, furnicile care mișună prin această carieră de smoală netocită?
…………………………………………………………………………
Suntem, de cealaltă parte, îngerii apărători ai speranțelor. Le naștem, credem în ele și le apoi le spulberăm. Exact ciclul vieții noastre. Ne jucăm de-a Dumnezeu cu ele. Și, pentru că în mare parte eșuăm în această încercare de plagiat cosmic, suntem blestemați să ne trăim eșecurile mai puternic și mai conștient decât victoriile. Și apoi, să ne lamentăm în fața lor mai ceva ca în fața propriilor reușite.

Ca mai toate ciclurile naturii, nașterea și dispariția lor sunt cele mai grandioase momente, mai creatoare de senzații incandescente. Să naști un vis – e un privilegiu, nu e o obligație sau o rutină. De aceea femeile sunt mai visătoare, pentru că au acest sentiment matern exersat sau poate chiar nativ mai elaborat. Poate chiar perioada de gestație de 9 luni nu e întâmplătoare. Poate fi unitatea de măsură a vieții unui vis, cu multiplii și submultiplii ei, poate singura care se lasă măsurată și se încăpățânează să rămână constantă. Altfel, evoluția ar fi avut nerușinarea să o modifice convenabil până acum.

 

O altă prea evidentă asemănare ar fi cea cu existența viselor din timpul somnului. Nu vin oricând și nici la oricine, nu țin cont de stare, deci pot fi și bune și rele, dar au același ciclu, de astă dată artificial redus : apar, persistă și dispar. Antrenamente ocazionale, vegheate de inconștient, pentru măreția viselor noastre din realitate. Încercări de rutină pentru un creier care are nevoie și el de exerciții pentru a cumpăni un act al creației, apropiat voit de perfecțiune. Căci, fără tăgadă, toți visăm la mai bine, la mai mult, la mai sus, la mai mare, la absolut chiar.

Gândurile mele croșetează stele, iar vântul mi le spulberă, iată ciclul actual al realității pe mare. Mă scutur de ele, dar constat de fapt că de frig fac acest gest. E trecut de miezul nopții și îmi propun iarăși să stau cât mai mult în cart. La fiecare voltă, Căpitanul mă întreabă dacă mai pot, și eu mă încăpățânez să rămân pe poziție. Îmi propun ca deadline ora 2 și trag de mine ca să îl respect. Căpitanul nu poate dormi la înclinația asta a bărcii și îl vad prin capacul roof-ului tras cum stă pe banchetă și încearcă să ațipească. Mai întâi se tratează cu o țigară, apoi încearcă poziția cu capul pe masă și în cele din urmă rămâne așa drept, cu capul lipit de cabina WC-ului. Sper că i-a adormit și vigilența și îmi permit să mai admir cerul, una din plăcerile mele ascunse, când aud din cabină vocea lui în noapte:

– Mai poți ?
– Daaa, cred că mai rezist puțin – răspund surprins ca un elev care, încercând să copieze la teză, e prins înainte de a apuca să facă ceva.

Mă simțeam precum șoricelul acela care aleargă să învârtă roata și pedalam serios ca să nu se cunoască micșorarea vitezei.
– Hai să mai facem o voltă să mai pot ațipi și eu puțin – îmi spune îndesând puternic țigara în scrumieră.

Acum înțelegeam ce aștepta căpitanul. Pentru mine universul era simetric si indiferent, pentru el era precum luna cu o față ascunsă și una luminată.

După voltă am simțit că sunt singur și asta, în loc să mă facă mai dezinvolt, mă responsabiliza și mai tare. Eram mai atent la orice luminiță apărea la orizont și mi-aș fi dorit să fie zi, să scap de corvoada asta. Apoi am realizat că mi-ar fi dispărut și broboada de stele, înșirate ca pe o imensă tablă de șah deasupra și m-am relaxat, mulțumindu-mă cu ce am. Vântul nu mai era atât de hotărât, temperatura scăzuse cu câteva grade și simțeam frigul cum mă chircește cu fiecare strop care ajungea la mine. Probabil oboseala își spunea cuvântul. Deja îmi părea că luminițele de la mal se înmulțeau și era improbabil să fi ajuns atât de repede la Istanbul. Simțeam cărămizi în pleoape și nu îmi mai găseam poziția de echilibru. Am hotărât să capitulez pentru siguranța mea și a echipajului și, lăsând câteva clipe timona liberă, am coborât în cabina prova să-l trezesc pe Dorin pentru următorul cart. Am mai stat câteva momente pană când schimbul mi-a preluat cartul și mi-a urat somn ușor, iar eu cart bun.

 

 

 

racire terase

 

 

ZIUA 5 : ÎNTOARCERE LA ISTANBUL

 

După un cart atât de lung dar și spectaculos abia așteptam să-mi reiau din nou poziția la orizontală. Am încercat să-i iau locul lui Dorin în cabina prova, care rămăsese cald, dar n-am reușit să rezist mai mult de 5 minute. Parcă eram în mașina de spălat în care izbeau cu bocancii o companie de soldați nemulțumiți că găsiseră viermi în varza servită la popotă. Așa că am revenit la locul meu din salon, unde măcar știam poziția ce trebuia asumată și principalele locuri de sprijin. M-am schimbat cu greu de hainele ude de pe mine și am luat poziția de veghe, sperând și la puțin somn. Dacă acum, când vântul se mai potolise era așa, nu-mi imaginez cum au putut dormi tovarășii mei de călătorie în timpul cartului meu. Încerc să mă simt un pic responsabil pentru asta, dar nu reușesc, sinapsele mele sunt pline de senzații intense, culese din trăirile de peste noapte.

În sacul de dormit căldura mă toropește și mă face să ațipesc câteva minute în reprize, ca atunci când adorm la televizor la un film bun în timpul reclamelor, cat să mă încarc cu energie. Din când în când, un firicel de apă atentează la uscăciunea mea și îl îndrum respectuos către paiol, prin mișcări ondulatorii ale sacului de dormit. Doar labele picioarelor le simt încă reci. Odată cu venirea dimineții ies în cockpit, unde peisajul, deși cunoscut, inspiră un nou început. Din cabina pupa apare Alin, cam răvășit și cu ochii umflați de nesomn.

– Bună dimineața !
– ‘Neața – îi răspundem aproape în cor, bucuroși că mai aveam alături încă un suflet.
– Eu la Istanbul cobor. Gata, mi-ajunge ! – începe el conversația cu un ton hotărât și supărat.

Off, parcă din nou mă simt vinovat de legănatul și tropăitul de peste noapte. Și mi se întâmpla tocmai cu el, care a fost mereu lângă mine când îmi era rău ……
Intenția lui ne-a lăsat mască și, pe moment, liniștea mănâncă flamandă din dimineața noastră calmă.

– De ce ? – încearcă Dorin să răscolească o logică care ar fi trebuit să fie bine pusă la punct. A avut o noapte să dospească, să simuleze variante, răspunsuri, motivații, scenarii, așa că o vedeam aprioric infailibilă.

– Nu mă încadrez în timp. Sunt în întârziere fața de ce-am planificat.

Off, mă așteptam la o altfel de pledoarie. Clară și la obiect. Simțeam că motivul e altul și asta pentru că trăisem tot acest grotesc scenariu în urma cu câteva zile – căutarea unor motive mult mai ușor de înțeles pentru cei din jur pentru o problemă personală. Îl vedeam pe Alin pus la zid, iar fața lui era a mea, îl vedeam doborât pe ring și mă vedeam pe mine zăcând în balta de sânge a chinurilor de personalitate. Dar și mai crunt era că eu nu puteam să-l ajut cu nimic. Orice ștafetă i-aș fi preluat, nu l-ar fi ajutat cu nimic. Nici măcar cu o pastilă nu-l puteam ajuta așa cum o făcuse el cu mine, deși mi-aș fi dorit să fi existat un astfel de remediu. Totul depindea de el, dar simțeam că hotărârea lui era definitivă. Îmi spusese la o cafea în portul Tomis și acum se confirma :

” – Eu sunt om dintr-o bucată, la mine nu merge cu jumătăți de măsură – când am spus NU, nu rămâne, nu mai privesc înapoi ”

Voiam să-cerc să-l înduplec dar vorbele lui îmi sunau a inutilitate în urechi. Mi-era frică să nu stric o anumită sinergie de idei care se construise de când ne cunoscusem. Nu și în privința încăpățânării pe care o simțeam și acum în el. Nu mă gândeam la economia călătoriei, ci doar că-mi plăcea să-l simt alături.

Între timp apare și Căpitanul, senin și zâmbitor de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și fără să bănuiască ce furtună ideatică avea să se întindă peste noi.

– Bună dimineața! Cred că ați dormit bine – zise, zâmbind sarcastic.

I se răspunde pe tonuri diferite și nesincronizate. El își face de treabă verificând școtele, scrutând orizontul și „adulmecând” vântul cu obrazul. La noi e liniște totală și nimeni n-are curaj să pună problema pe masă. O face pană la urmă Alin, recitând din nou replică pregătită îndelung:

– Când ajungem la Istanbul, eu rămân la mal !

Securea războiului vuiește pe la urechile noastre și se înfige zbârnâind în masă, drept în fața Căpitanului. Două personalități puternice se aflau acum față în față. Sunt curios cum vor decurge ostilitățile și scot manualul maestrului Sun-Thu ” Arta războiului”, așteptând să văd ce pagina mi se indică. Alin alesese o strategie simplă, învăluia direcția de atac încercând o voalare a motivului adevărat al părăsirii navei, în rest era cât se poate de direct și sincer în atitudine : “Totul mi se cuvine ! „ Din partea Căpitanului mă așteptam la o strategie mai elaborată, era vulpoi bătrân și trecuse prin multe astfel de bătălii. Mă așteptam să lovească tot frontal și tot direct. Era o confruntare simplă de tip „care-pe-care”.

– Nu poți să pleci de pe barcă fără acordul skipperului, asta se numește dezertare, își începe Căpitanul strategia, ridicând-se în două picioare, sprijinindu-se cu ambele mâini pe masă, scăpărând fulgere din priviri și bătând categoric cu pumnul în masă. În traducere rapidă : „Aici eu comand, eu sunt căpitanul ! „. Era o strategie perfectă – intimidează-ți adversarul, arătându-i măreția ta. Îmi plăcea însă că tonul era unul relativ scăzut, sub nivelul la care mă așteptam.

– Eu nu vreau să dezertez. Sunt o persoana liberă și vreau să-mi dai acordul de a mă folosi de acest drept – vine replica lui Alin care ridică în apărarea sa scutul libertății de mișcare a persoanei și liberul arbitru. Tocmai se prefigura prima tentativă de armistițiu, dar mă miram să urmeze un accept așa de ușor din partea Căpitanului.

– N-am auzit să mă fi consultat, doar mi-ai comunicat că vrei să debarci – se forțează iarăși poziția de lider la masa care, după tonurile folosite, începuse parcă să-și mai rotunjească colțurile.

– Bine, atunci îți comunic că la Istanbul vreau să cobor și nu cred că eu, Alin, n-am acest drept – se parează iar lovitura cu același impenetrabil scut, dar în același timp se recunoaște într-un fel autoritatea, limitată la arealul bărcii, a Căpitanului. Mi-a duc aminte cum Căpitanul ne spunea că barcă este teritoriul național al României și că el este autoritatea care comandă aici. Oricine vine la bord sau coboară, o face doar cu acordul căpitanului și orice încălcare a acestui drept se poate sfârși cu declararea unei situații de urgență, care poate duce și la incident diplomatic.

Căpitanul pune mâna pe timona situației și o învârte 180 de grade, în vânt de bulină :

– Alin, avem nevoie de tine pe barcă. Un om în minus înseamnă carturi mai dese sau mai lungi. Suntem deja obosiți și în întârziere.

Pentru prima data mă bucur că abandonul meu nu fost un precedent, ci doar o potențialitate. Și, dacă îmi aduc bine aminte, doar am testat comportarea echipajului la stres.

– Dar eu nu vă ajut cu nimic – se aude și buzduganul lui Alin, căzut neputincios pe jos, în semn de detensionare.
Nici măcar cursul nu reușesc să-l țin drept – vine un alt argument întăritor și se vede în mâna lui Alin lucind în soare un stilet cu lama subțire, pe care se văd sclipind inițialele C.L. ( Constantin Lascu ) și pierdut de Căpitan zilele trecute prin cockpit cu ocazia unor apostrofări referitoare la felul în care se ține cursul.

-Nu-i adevărat, Aline ! – sar și eu în discuție, simțind un punct nevralgic pe care trebuia să-l folosim. Ne-ai ajutat mereu, uite și acum poți s-o faci.

– Da, poți să-l schimbi acum pe Dorin, care cred că e obosit și nedormit – îl invită Căpitanul.

 

 

Îi astupam metaforic gura cu timona și Alin mușcă pe moment momeala. Preocupat de curs speram să uite de decizia sa, însă aceasta pare în continuare la fel de categorică. Și Căpitanul realizează că e pierdută cauza, dar mai încearcă o ultimă învăluire :

– Să știi, Aline, costurile de intrare la turci nu sunt tocmai mici. Data trecută m-a costat 600 euro. Acum poate fi oricât. Eu n-am banii ăștia.

– Nu oricât și nici 600 de euro. Poate 400 de euro pot să susțin. Cum putem afla?

– Căută pe net marina Atakoy și afli orice – îi aruncă Căpitanul jobul direct în piept lui Alin, că o pasă rapidă de rugby.

Alin îi predă timona lui Marco și încep telefoanele în țară, căutări și negocieri de comisioane și prețuri. Căpitanul și Alin au găsit calea de mijloc și acum chiar colaborează. Probabil că a devenit și partea plină a paharului mai vizibilă, iar mie mi se pare chiar de-a dreptul roz : o noapte în marină înseamnă odihnă, probabil mâncare, un duș și poate chiar o plimbare în Istanbul. Toți ceilalți își extrag părțile bune din această schimbare de situație și atmosfera se detensionează.
Reușesc să-mi scot rufele ude la expoziția de haine care e deja în derulare pe ghiul și balustrada Bananecului și încerc poziția de relaxare desculț, în timp ce adidașii mei albaștrii si uzi stau la soare cu speranța uscării grabnice.

Poziția mea prea tolănită îl determină pe Căpitan să-mi spună :

– Adu canistrele din compartimentul pupa să le golim, să mai facem loc pentru niște motorină când ajungem în Istanbul.

Mă ridic agale și plec legănându-mă spre destinația indicată. Un val dezechilibrează nava, eu abia reușesc să-mi păstrez aderența, așa desculț cum sunt, mă izbesc de suportul de inox care susține panourile fotovoltaice și reușesc într-un final să mă prind de balustradă, fără să fiu declarat „om la apă” . În cădere reușesc să-mi retez din buricul degetului mijlociu de la mâna dreaptă pe care îl așez la locul lui, ca pe un copil neascultător. Deși amorțit, simt cum țâșnește sângele și din cel alăturat, secționat lateral cu o incizie subțire, dar destul de adâncă. Deși anticipez usturimea care va urma, mă spăl în apa mării și cu un șervețel opresc hemoragia pe moment.

Căpitanul vrea să facem proba la motor așa că împarte sarcinile pentru această acțiune. Eu sunt desemnat să văd evacuarea apei de răcire din babord, aproape de linia de plutire. Poziția peste balustrada îmi este cunoscută, ba chiar familiară, însă îmi inspiră amintiri neplăcute. Constat cu bucurie că avem scurgerea apei de răcire pe care o comunic și Căpitanului și revin liniștit la poziția de lenevire. Privirea îmi alunecă succesiv pe cer și spre avioanele care defilează, anunțând apropierea de Istanbul.

 

 

racire terase

MARINA ATAKOY

La intrarea în marină ne așteaptă un echipaj care ne conduce la locul desemnat pentru acostare. În restaurantul de la intrarea în marină se aude muzică și chiuiturile unei petreceri și ăsta e primul semn cu care pământul ne aduce aminte de lucruri lumești. Așezăm baloanele de acostare, după care Căpitanul își ia actele și pleacă spre administrația marinei. În același timp, Dorin, înarmat cu un card de plată, are misiunea de a cumpăra o curea de transmisie, două impeleruri și o pompă de santină care a fost identificată ca defectă la ultima pornire a motorului.

 

 

Noi ceilalți ne apucăm de celelalte lucruri administrative: cuplarea navei la curent și apă, aranjarea lucrurilor în cabine, gestionarea resurselor personale și un mic inventar al mâncării și băuturii, ca să știm ce mai cumpăram. Apoi, înarmați cu prosoape, geluri de duș și alte chestii ce țin de cosmetică bărbătească, ne îndreptăm spre dușuri. Avem fiecare câte o cartelă pentru poarta care delimitează zona de acostare de restul marinei.

 

 

Marina Atakoy e de fapt un cartier în care multă lume își petrece timpul în mod curent. Are restaurante de toate categoriile, terenuri de tenis, magazine și în apropiere chiar un mall. După fluxul de mașini, localnicii sunt cei mai numeroși clienți ai marinei. Pană la dușuri e destul de mers și îmi reproșez că am avut neinspirația să plec desculț, căci betonul mă arde cumplit la tălpi. Mersul meu devine unul săltăreț și încerc să găsesc porțiuni de umbră care-mi permit să-mi climatizez senzorii din pielea sensibilă a tălpilor mele. La dușuri parcă am fi la un muzeu – ne întâmpină o muzică ambientală plăcută, lumini din abundență și tablouri cu diferite teme turcești pe toți pereții, care mă fac să cred inițial că am greșit ușa. În cabina de duș totul e perfect curat și perfect funcțional, singurul lucru deranjant e mișcarea de rodeo pe care o simt și care mă face să risipesc jetul de apă care curge direcțional cu presiune mare din stropitoarea dușului. Mă nimeresc de suficient de multe ori, încât să nu-mi vină să mai plec de sub ploaia artificială călduță și pentru prima dată îi mulțumesc lui Alin și nu lui Dumnezeu că suntem aici. Doar două vârfuri de degete generează la întâlnirea cu apa fierbinte o usturime la limita durerii. Un selfie făcut cu cei doi ochi din dotare în oglinda aburită mă fac să părăsesc rapid încăperea dușurilor și să-mi continui operațiunea de ștergere afară, în așteptarea celorlalți. Constat că și ei au devenit iubitori de apă dulce, căci întârzie la fel de mult ca și mine. Apoi se dă adunarea la o terasă, unde comandăm bere. Berea, deși nu e pe alese, e bună măcar pentru faptul că e rece. Cu alunele și fisticul din partea casei ne dăm seama că ni s-a făcut foame și, după ce plătim prețul de dumping de 6 euro berea draft, ne îndreptăm către cheu. Pe drum, Căpitanul ne informează asupra mersului treburilor, ne propune să ne ocupăm de pregătirea mesei și apoi timp liber, în care putem face o excursie prin Istanbul. Dorin propune Cornul Abundenței și eu abia aștept să îi recunosc forfota. Când ajungem la barcă, ne așteaptă doi tineri, care par a fi agenții angajați să ne facă formalitățile de intrare-ieșire din Turcia. Doar unul din ei mai scăpă câte un cuvânt în engleză, celălalt doar punctează la fiecare propoziție : ” No problem, no problem! ” . La cât îi știu de evazivi, cuvântul ăsta înseamnă mai degrabă: Atenție! Ne explică că lipsa pașaportului lui Constantin schimbă situația și că trebuie să declaram alt skipper, iar pe Căpitan să-l facem „pierdut „. Deja încep mrejele aranjamentelor turcești bazate pe prietenii și multă întâmplare. La 19 milioane de turci, mă mir cum Alah al lor reușește să așeze toate întâmplările astea perfect. Din câte știu eu, nu prea îi iese și e îndreptățit să se întâmple așa.

Căpitanul întoarce capul, pare să caute ceva și când mă găsește în spatele lui îi spune domnului ” No problem „, cu ușurarea cu care un șoricel fugărit de pisică găsește o gaură în care să se ascundă:

– El, căpitan …..

Turcul se îndreaptă spre mine și mă bate prietenește pe umăr, liniștindu-mă:

– No problem, Sir !
– Du-te și adu carnetul de conducător ambarcațiuni clasă C – îmi spune Căpitanul și pentru prima dată vad că muncă mea de a-l obține a meritat.

M-a luat că din oală și n-am realizat pe moment ce mi se întâmplă. Știam că e doar o formalitate și m-am conformat comenzii primite. Eram deja obișnuit să fac ce mi se spune și să nu comentez (prea mult). Turcii ne anunță că mai târziu vor veni cei de la Poliția de Frontieră să facă ” face-control ” și bineînțeles ” no problem „. Cred că băiatul ăsta e un fel de ardelean de-al turcilor, după frecvența cu care apar aceste cuvinte și care cuprind și particula comună „no”, cu care m-am obișnuit deja de la ardelenii mei.

racire terase

 

Votăm în unanimitate ca mâncarea să fie mazăre cu carne, așa că ne apucăm de pregătirea ei. Ca de fiecare dată, Dorin este bucătar șef. Eu curăț și tai usturoiul și două cepe care intră la prăjit în oala minune. Îmi așez cartierul general în cockpit cu Marco iar Căpitanul, ca la zi de sărbătoare, ne dotează cu o tăblie de masă, farfurii cu imprimeu marin în care se scăldă simbolic delfini și furculițe cu mâner albastru. De vreo două zile n-am mai mâncat decât niște mere pe care Marco le-a împărțit cu generozitate. Așa că, două porții de mazăre cu carne din conservă și sos de spaghete se amestecă cu berea Efes de 6 euro într-un cocktail sper sățios pentru următoarele ore.

 

INTERZIȘI  ÎN  ISTANBUL

Căpitanul ne dă liber la program și noi, ca niște soldați în cazarmă care tocmai primesc un bilet de voie, ne grăbim să evadăm în civilizație. Se vede că ne-am obișnuit să ascultăm orbește, căci nici n-am realizat că nu avem pașapoartele la noi. Însă tentația civilizației ne-a făcut să uitam de toate. Ieșim din marină și căutăm prima stație de autobuz către destinația dorită. Cu ajutorul unui tânăr care vorbește engleza, aflăm ce autobuz trebuie să luăm și cam cât mai avem de mers până la stația Karakoy. La urcare în autobuz reușim să plătim la șofer contravaloarea călătoriei, ne găsim câteva locuri alăturate în poziția atârnat și, că niște turiști ce suntem, începem să discutăm zgomotos. Lumea din jur pare să nu se sinchisească prea mult, așa că ne vedem liniștiți de ale noastre. Pe sensul nostru de circulație se precipită niște mașini de poliție cu girofarele aprinse și sirenele la maximum.

– Ăștia pe noi ne căută – glumește unul dintre noi.

Abia atunci realizez gravitatea situației. Suntem 4 români fără pașapoarte, nici măcar viza de intrare nu știm dacă o avem, deci ne-am putea alege ușor cu o arestare pentru trecere frauduloasă a frontierei. Într-un alt scenariu, dacă ne-ar expulza forțat cu yachtul, într-un act de clemență, Căpitanul ar rămâne izolat în Turcia într-o situație și mai complicată. Mă uit la tovarășii mei și, în afară de Marco, care trădează o anumită inocență, ceilalți par oameni în toată firea. Și totuși ceea ce facem acum e inconștientă, că să nu spun altfel. Colegii mei de expediție continua să râdă detașat de situația care pe mine, pe moment, m-a blocat. Chiar dacă  conștientizez pericolul în care suntem, nu văd în fața mea decât niște copii nebuni, cărora mă alătur cu drag, în tentativa de a vizita una dintre cele mai frumoase capitale ale lumii.

Între timp, autobuzul s-a mai golit și îmi găsesc un loc liber să mă așez. Sirenele poliției încă se aud pe fundal și neliniștea nu mă părăsește. Vis-a-vis de mine sunt câteva locuri goale și sub o bancă, un colet destul de voluminos, într-o plasă de rafie pe care nimeni nu-l revendică prin proximitatea cuvenită. Pe măsură ce oamenii coboară, pachetul devine din ce în ce mai solitar și gânduri negre îmi tropăie în minte. N-apuc să croșetez scenarii pesimiste, căci telefonul lui Dorin sună strident.

– Suntem în autobuz . Ne ia cam jumate de ora să ne întoarcem………. Ok, venim cât de repede putem.

Dorin ne pune la curent cu situația:

-Au venit cei de la Poliția de Frontiera să facă „face – control” și ne căută prin marină în timp ce Constantin se ascunde de ei. Trebuie să ajungem cât mai repede la yacht.

Ne încolonăm pentru a coborî la prima stație și presimțirile anterioare îmi susțin teama. Când coborâm și traversăm bulevardul blocat de traficul orei, singurul lucru pozitiv îmi pare distanța care crește între mine și pachetul suspect din autobuz. Așteptăm destul de mult să vină autobuzul pe sensul invers, în plus avem probleme în autobuz cu plata biletului. Nimeni nu pare să ne înțeleagă nevoia, mai ales că majoritatea au abonamente. Într-un final se găsește o tânără care preia problema și ne transformă banii în 4 piuituri ale aparatului de taxat. Îi mulțumim în engleză și ea ne răspunde ceremonios și vizibil radioasă că a rezolvat o problemă mondială. Parcă atmosfera nu mai e atât de radioasă și scenarii încep să apară de la fiecare din noi. Stabilim cu toții să spunem că am fost să ne uităm la yachturi, în situația dată neavând voie să trecem de gardul marinei. În alergare ajungem la prima poartă a cheiului și intrăm pe furiș câte doi. Apoi reîntregim grupul și Dorin îl sună pe Căpitan.

– Ați ajuns? Duceți-vă la yacht, căci au devenit cam irascibili. Eu sunt în fața clădirii administrației marinei, pe bancă. Mă anunțați când pleacă.

– Bine, Căpitane! – îi răspunde Dorin cam îngrijorat și el.

Ne îndreptăm gălăgioși către locul în care se găsește Bananec Blues, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și în noapte se văd câteva aluri care se agită în jurul vasului nostru. Când ajungem, suntem luați în primire de dl. No problem și cu prietenul său, care par cam neliniștiți. Ne întreabă unde am fost, le spunem poezia și apoi cei doi sună polițiștii de frontieră care evident au plecat furioși, negăsind-ne acolo. Îmi dau mie telefonul să vorbesc cu ei, eu fiind declarat căpitan. Îmi aduc aminte de însărcinarea oficiala și încerc să fiu cât mai conciliant în telefon având în vedere situația dată:

– Good evening, Sir! I’m the Capitan of the romanian boat, Bananec Blues. Sorry for our late arrival, we are going in marina to admire the boats. I’m verry greatfull for your understanding.
– Ok,ok…… you must go to the Border Police Office for face control.
– Now? – îl întreb uimit.
– Yes, now – îmi raspunde irascibil turcul.
– But Sir, our boat have a problem on the engine and i hope just tomorrow morning it will be resolved – îmi vine în minte o încercare de a scăpa.
– Wait a moment – îmi raspunde turcul cam răstit.

Se aud discuții cam agitate și în contradictoriu în turcă, de cealaltă parte tovarășii mei zâmbesc încurajator la auzul motivației mele de a refuza să ajungem acolo în noapte. Auzisem că zona e greu accesibilă și nu eram deloc pregătiți pentru astfel de manevră nocturnă.
– Alo, Sir? – mă aud iar apelat de la capătul celălalt.
– Yes, Sir! – îi răspund curtenitor.
– Tomorrow you must come to face control on Police Border Office, understand? – îmi dă turcul ultimatumul, care-mi convenea de minune.
– Yes Sir, tomorrow I will be, with entire crew, on your office, for face control. Have a nice evening and thank  you again you for your kindness .

Predau telefonul dl. No problem și simt o ușurare de moment. Tonul interlocutorul turc nu a fost deloc amiabil, abia parcă spre final s-a mai îndulcit puțin. Simțeam că dacă vom merge acum, răzbunarea lor ne-ar fi făcut să prindem zorile acolo. Așa, speram să se schimbe tura, iar următorii să nu fie atât de afectați de lipsă noastră la „face control”. Ne dăm întâlnire cu agenții mâine și apoi îl rechemăm pe Căpitan. E aproape miezul nopții și cineva propune să ne întoarcem în oraș. Mie mi-au ajuns emoțiile la auzul sirenelor de poliție și simt că oboseala mă cuprinde. Mă hotărăsc să dorm sub cerul liber, pe una din cele două banchete din cockpit și Alin se alătură demersului, folosind cealaltă banchetă. Împărțim saltelele din cabina pupa, care transformă banca într-un pat confortabil, mai ales că aici pot să întind și picioarele în voie. Învelit cu sacul de dormit și cu un cer senin deasupra, adorm destul de repede și reușesc să mă odihnesc pană dimineață.

 

 

 

 

 

 

 

racire terase

 

 

 

ZIUA 6 : MAREA MARMARA

 

 

Deși ziua a fost anunțată de primele raze de soare refuzam să o primesc prin fereastra pleoapelor. Dormisem neîntors și voiam să prelungesc clipele acestea. Faptul că nu mi aminteam ce visasem confirma asta. Era testul meu pentru a verifica gradul în care mă odihnisem. Urma o zi plină și trebuia să o tratez ca atare. Așa că, îmi fac un ness cu apă minerală și îl savurez în cockpit privind marea liniștită din marină. Urmează câteva porții de cartofi prăjiți cu murături, pe post de mic dejun, și apoi singura bere pe care am servit-o pe mare de când suntem plecați. După micul dejun cerul își schimbă culoarea generală spre cenușiu, deși e încă cald. Era clar că furtuna, de care amintea prognoza luată cu o zi înainte de la ghișeul marinei, nu avea să lipsească din peisajul zilei. Furtuna venea din Marea Neagră și se îngrămădea prin strâmtori pentru a ajunge spre Egee. Totul era să mergem înaintea ei, fără să ne intersectam prea mult.
Începem să pregătim yachtul de drum, se schimbă impelerul, se fac probele, se scoate apa din cabină, se schimbă pompa de santină, se spală puntea. Profit de prezența bandei izolatoare prin preajmă și îmi bandajez cele doua degete rănite, încercând să reduc impactul tăieturilor cu apa sărată a mării. Dorin înlocuiește și pompa de santină și în acest timp îl ajut pe Marco să se suie pe catarg pentru a schimba becul de la lumina din vârful acestuia. Îl leg cu funga randei, pe care o învârt de trei ori pe cabestanul tribord, și așa îl trag ușor pană ajunge în vârful catargului, înarmat cu aparatul de fotografiat. Operațiunea de schimbare a becului decurge cu succes și apoi urmează o ședința foto de la înălțime. Legat acolo sus în vârful catargului, Marco, cu aparatul la ochi, pare în vârful unui imens selfie-stick. Îi fac și eu niște poze cu iPhone-ul lăsat în custodie și apoi îl asist cu ajutorul cabestanului la coborâre.

 

 

 

racire terase

FACE CONTROL

Scot pentru orice eventualitate pelerina de ploaie verde, care ar fi la prima folosire. În jurul orei stabilite apare și dl. No problem care va veni cu noi spre clădirea Politiei de Frontiera. Ne împărțim sarcinile, așa că eu rămân la timonă, Dorin de veghe în lanul de secară al  radarului și al echipamentul de navigație, iar Alin și Marco sunt pregătiți pentru operațiile de acostare la mal. Dorin, care a mai acostat acolo, ne avertizează că malul de beton este foarte înalt și doar câteva cauciucuri ne apară de duritatea acestuia. Sperăm să nu avem valuri și vânt care să ne îngreuneze acostarea acolo. Căpitanul ne dă ultimele indicații, pornim motorul și procedăm pentru prima dată singuri la navigație cu vestitul velier Bananec Blues. Simțeam o emoție intensă, mai ales că mă știam privit de pe țărm de Căpitan. Realizam că acel cordon ombilical se rupsese pe moment și eram precum puii de vrabie ieșiți singuri la primul zbor. Mergeam prudent încercând să previn orice pericol. Din când în când, trăgeam cu ochiul către mal, unde silueta Căpitanului devenea din ce în ce mai mică. Îmi făcea bine să îl știu acolo …undeva. Probabil nici el nu se simțea prea confortabil, știind vasul său pe mâinile unor începători.

 

– Mergi mai spre larg, Florine mă avertizează Dorin probabil având informații despre adâncimea apei în zona, de la instrumentele de navigație.

 

 

Mă conformez deși noul traseu intersectează o zonă plină de crengi și pet-uri adunate de curent și îndemnate spre țărm. A început o ploaie deasă, dar caldă, de vară. Pelerina își face datoria: strânge toate picăturile de ploaie și mi le varsă în adidași. Le primesc fără a cârcoti dar și fără prea mare încântare. Între timp apare ribb-ul marinei care ni-l „fura” pe dl. No problem și nu știu de ce nu pare de bun augur. Ne face semne că ne întâlnim la birourile Poliției de Frontiera. Oare i s-a făcut frică cu noi așa repede și și-a chemat salvarea ?
Alin fierbe, nu și găsește locul și frământă rucsacul, schimbând-i mereu poziția. Are rezervare la autocar spre România și este la limită cu timpul. Yachtul îmi pare foarte credincios și mă simt iarăși exaltat la timona lui. La intrarea în pasa cheiului apare un pescador care ne neglijează total și mă hotărăsc să nu mă încred în regula de prioritate. Văzusem destule despre modul în care se circulă pe mare, în zona turcească, ca să risc ceva. Așa că fac o buclă spre larg, lăsând valurile făcute de pescador să ne bălăngăne puternic și apoi corectez cursul spre cheiul la care trebuie să acostam. Dorin avea dreptate, zidul cheiului arată ca după război și doar câteva cauciucuri imense ascund priveliștea cariată a digului . Am ales să folosim unul dintre aceste proteze pentru a sprijini pupa, urmând că prova să o protejam cu fendere. Marco sare primul pe cheu și leagă prova apoi, în timp ce Dorin menține apropierea de cauciuc cu mâinile, reușesc să mă cocoț pe mal și să leg parâma pupa. Dorin pleacă înainte că să vadă cum sta treaba și noi îl urmărim cu privirea pană când clădirea Poliției de Frontiera îi înghite silueta. După circa 5 minute apare cu o mimică liniștită.

– Totul e ok ! Nu cred că vor fi probleme. Mergem câte doi, ca să avem grija cu rândul de Bananec.

La început îmi pare că s-a molipsit de la dl. No problem, dar pe urma mă obișnuiesc cu atitudinea lui pozitivă. Ne îmbrățișăm cu Alin, luând-ne rămas bun de la cel care ne fusese tovarăș de călătorie și simțeam că-mi va lipsi. Dorin îl îndrumă către birouri, iar eu cu Marco rămânem pe barcă să o protejăm de valurile iscate de pescadoarele care nu contenesc să apară, speriate de furtuna care va să vină. Abia când Dorin se întoarce singur, realizez că Alin nu va mai fi cu noi în această călătorie. Împreună cu Marco mă îndrept către clădirea Poliției de Frontieră relaxat, după ce îl auzisem pe Dorin spunând:

– Dacă venea și Căpitanul nu era nicio problemă.

În sala de așteptare îl văd pe Alin îmbrățișând rucsacul, iar dl. No problem ne îndrumă către ghișeu. Un tânăr în uniformă mă întâmpină cu o privire iscoditoare.

– Așa sunt ăștia de la face-control, îmi spun în gând.

Nu-l las să spună ceva, îl salut eu :

– Hello, Sir ! Merhaba, arkadaș!

Tânărul începe să râdă și alege să îmi răspundă la salut în limba sa maternă apoi mă întreabă:

– You are the Captain ?
– Yes, Sir. This is the licence.

Îi întind cardul bleu împreună cu pașaportul pe care mi le dăduse dl. No problem la intrare. Nici nu se uita pe ele și îmi pune stampila plictisit pe una din filele pașaportului și mi le întinde urându-mi :

– Nice trip!
– Thank you, Sir. Have a nice end easy day ! çok teşekkür, komșu !

Mă uit în pașaport să văd dacă am o pereche nouă de stampile și nu doar una, cum mi s-a mai întâmplat, și apoi mă retrag într-o parte. Și la Marco lucrurile au mers la fel de repede, apoi dl. No problem ne transmite prin semne că ne întâlnim în marină. Îi mai facem încă o dată din mană prietenește lui Alin și apoi ne îndreptăm spre yacht.

Ploaia a stat și dezlipirea de mal se face ca la carte. Acum traseul este cunoscut, dar avem o ușoară nostalgie care se sincronizează cu cerul întunecat. Doar din cabină se aude sunetul unei alarme de la echipamentul de navigație și ne tot întrebăm de unde vine.
Căpitanul ne așteaptă pe mal în dreptul pompelor de alimentare și, ajuns la bord, răsuflu ușurat predându-i timona.

– Bravo, echipaj! V-ați descurcat bine! – ne laudă într-un final Căpitanul.

 

Zâmbesc satisfăcut savurând complimentul. Odată ajunși la cheiul F unde Bananec Blues își reia locul său, Căpitanul se îndreaptă către administrația marinei iar eu și cu Dorin mergem să facem cumpărături folosind restul de lire turcești care ne-au rămas de la ultimele cumpărături.
Ieșirea din marină e cât se poate de ilegală și acum, când avem viza de ieșire pusă și deci practic ar trebui să nu mai fim pe teritoriul turcesc. Nu știu de ce, însă situația acum mi se pare mai liniștitoare. Găsim în cele din urmă intrarea în mall și începem sa căutăm prin labirintul rafturilor ceea ce doream să aprovizionăm, socotind tot timpul subtotalul cumpărăturilor pentru a nu depăși bugetul. Ne fac cu ochiul niște nectarine, câteva pâini calde cu semințe și, că să rotunjim suma, băgam în cos și niște rahat turcesc cu fistic. Cel mai greu ne-a fost să găsim gheață, care era comanda specială a căpitanului. Când ieșim din mall a reînceput ploaia, așa că ne muram bine pană ajungem iar în marină. Noile provizii ne energizează într-un prânz strașnic, de această dată pastele sunt cele care ne fac papilele gustative să tresalte de plăcere. Ne strângem ce mai era răvășit prin cabine și ne pregătim de drum. Căpitanul ne zorește, știind că cel mai bine este să plecăm înaintea furtunii. Scoate dintr-un compartiment și mă dotează cu o salopetă de furtună gumată, de culoare portocalie, pe care o strâng pană la subsiori cu bretelele din dotare. Primesc în custodie și o geacă mai mare cu vreo 3 numere, care avea să mă mențină uscat pe ploaia de-afară. Fesul meu negru stil turcesc completează recuzita pentru dansul cu marea. Bretelele, deși destul de late, trebuiau reajustate mereu și asta îmi amintește de o faza din copilărie când, la o finală a unui campionat de fotbal, mai tot timpul mi-am aranjat bretelele mele albastre care-mi cădeau mereu în loc să fiu atent la joc, drept pentru care am fost înlocuit de antrenorul care mi-a spus printre dinți la revenirea pe bancă :

– Data viitoare să vii îmbrăcat pentru fotbal, nu pentru parada modei.

 

racire terase

FUGĂRIȚI DE FURTUNĂ

 

Cum toate problemele au fost rezolvate, ne grăbim să devansăm furtuna care deja a trimis norii cenușii să-i deschidă calea. Ieșim din marină și urmăm calea bine știută la ieșirea din Bosfor, spre Marmara. Marco cu pelerina lui galbenă preia timona și prefer să stau în cockpit în timp ce Dorin se duce la odihnă, iar Căpitanul se retrage și el în cabină la somn. Reluam traseul costier pe sub coridorul de zbor al Istanbulului. Se pare că înaintăm cu cel puțin aceeași viteză cu a furtunii căci ne rămâne mereu în spate. Ploaia a stat, dar din când în când, un val răzleț mai aruncă un rând de stropi aducând-mi aminte că suntem pe mare.

racire terase

 

Sunt din nou la timonă de la ora 21 și se prefigurează iar un cart de noapte cu vânt favorabil și viteze în jur de 6-7 noduri. Acum sunt echipat bine, așa că nu mai simt frigul și vântul serii. Sunt singur în cockpit și simt o stare de disconfort. N-aș ști să spun cuiva ce am. Nici măcar mie. E ceva intern, latent dar în mișcare prin mine. Alternant cât să nu fie monocolor, dar suficient ca să poată fi catalogat ca dezagreabil.

Privesc imensitatea mării și realizez că suntem o „coajă de ou” care se deplasează pe o traiectorie dată. Și totuși reușim să controlăm aceasta traiectorie, o mână de oameni care n-au nicio experiența anterioară în această formație. Fiecare dintre noi suntem un summum de sentimente și trăiri care se împerechează într-o bipolaritate firească, făcând-ne ceea ce suntem de fapt pentru noi și pentru ceilalți. De multe ori, unele dintre aceste minisisteme reușesc să depășească limita de echilibru prescrisă, care teoretic ar trebui să fie undeva între, și creează un anume aspect preponderent care iese în evidentă. Ar fi ideal că această stare de echilibru să existe și să persiste și, tot așa de ideal ar fi, să conștientizam această stare și să acționam astfel încât să fim cât mai aproape de ea. Că nu toți reușim, sau nici măcar nu încercăm, face parte din slăbiciunea omenească și depinde de cei din jurul nostru ca ele să fie sau nu, într-o măsura mai mare său mai mică, trecute cu vederea.
Din astfel de stări de neechilibru se hrănesc contradicțiile pe care le generăm sau le înfruntam de la semenii noștri. Avem totuși un atu în mânecă – prin comunicare, putem discerne că suntem dincolo de echilibrul cerut de cei din jurul nostru. Conștientizarea este primul proces în tendința de echilibrare a balanței. Acest primul pas îl recunoaștem prin prisma enervării celuilalt, prin apariția stării de tensiune, a unor reacții neconforme, reproșuri, simple atenționări sau, în lipsa unei exteriorizări vizibile, chiar prin propria intuiție. Unii se opresc neputincioși aici cu procesul de echilibrare, ba chiar reacționează invers decât ar trebui. Par că ei sunt de fapt cei frustrați și refuză să accepte starea de fapt. Poate fi considerat felul sinelui de a se retrage din fața încercării de modificare a entropiei depășite. Cealaltă ipotetică variantă este mai greu de acceptat, pentru că, o acceptare a unei greșeli aduce după ea și nevoia de terapie și toate aceasta înseamnă energie pierdută. Conform tendinței de minim consum energetic, chiar și simpla verificare a acestei ipoteze pare fără rost și ilogică.
Tot acest raționament îmi vine în minte acum, când tovărășia născuta aici pe barcă, în mijlocul unui univers plin de necunoscute, pare cel mai important liant. Probabil că limitele fizice ale Bananecului nu ne da voie să greșim. Pe uscat ai variante, alternative, poți alege – aici trebuie să guvernezi realitatea cu ceea ce ai. În plus, pe uscat să greșești nu e mereu ceva iremediabil, de multe ori ai a doua șansă, posibilitatea unui nou început. Pe mare însă, orice greșeală poate fi fatală, iar rezolvarea ei ține de secunde, n-ai timp să te documentezi, să întrebi un prieten sau să apelezi la variante ajutătoare. Singurii care te pot ajuta sunt camarazii de călătorie și aceștia o fac necondiționat pentru că, indirect, o fac și pentru ei.

Încerc să trag cât mai mult de mine în acest cart, deși parcă și conformația țărmului, dar și dispunerea luminilor în grupuri de lampadare îmi este parcă cunoscută, alimentând o oarecare plictiseală. Detest monotonia și desfășurarea ei voluptoasă. Marea e totuși acaparatoare, îți atrage senzațiile spre adâncul ei. Din curiozitate mă uit la sonar și vad că suntem la 35 de metri de fund. În același timp, marea e că o lupă care amplifică trăirile și parcă nu te mai simți o simplă fantă prin care privești realitatea. Orizontul aici e mult mai larg și parcă nu ai nicio trapă deasupra ta și nici dedesubtul tău. Acesta stare de levitație între cele două universuri, aparent infinite, e ca o probă de surf pe o placă care de aceasta dată se numește Bananec Blues. Am mers de multe ori pe Dunăre și am simțit aceeași plăcere de a pluti pe ape, dar parcă marea e mai profundă. E ca o bătrână din a cărei experiență și inteligență ai atâtea de învățat. Și, cum niciodată astfel de virtuți nu au fost divulgate în agora, încerc și eu să-i pătrund frumusețile și tainele într-un mod personal. Uneori îmi doresc cu atâta nerăbdare să cuprind aceasta informație, încât febril îi răscolesc toate colțurile. Alteori, îmi dau seama că pierd frumusețea momentului și încerc să mă concentrez mai mult pe el.

Țin minte că într-o excursie pe care am făcut-o prin Europa, un adevărat maraton pentru că în 12 zile am vizitat 8 țări, am preferat să filmez toate locurile pe unde fusesem, ca să am material de amintire. Ulterior am constatat că nici măcar nu mai știam pe unde filmasem și că locurile chiar îmi păreau străine. Am realizat atunci greșeala pe care o făcusem concentrându-mă la filmat, în loc sa savurez momentul si să-l populez cu imagini și senzații, nu cu poze lipsite de viață.

Căpitanul vine în gura roof-ului și mă întreabă :

– Mie mi s-a făcut foame, vrei și tu ceva de mâncare ?

Îl refuz politicos dar continui să-l privesc cum se înfruptă din cutia de pateu al cărei conținut se întinde pe pâinea turcească. Îmi aduc aminte ce ne spunea în ajunul plecării din Marina Atakoy: ” Mănânc orice, dar nu și pâine tare sau mucegăită. ” . Apoi urmează o țigară drept desert, după care se retrage în patul său.

În jur de 4 nu mai rezist și îl solicit pe Dorin să preia timona. În cabină e mai cald, dar mișcarea haotică a yachtului îmi aduce răul de mare mai aproape. Mă culc așa îmbrăcat și încerc dezechiparea în reprize. Îmi scot adidașii și ciorapii și apoi fac o pauză de liniștire la orizontala instabilă, apoi reușesc să-mi scot pantalonii portocalii cu bretele sale încurcate și, după alte 15 minute, e rândul tricoului. Sacul meu de dormit roșu mă ia în brațe și așa încerc să mă odihnesc. Nu-mi fac iluzii pentru somn, însă reușesc să ațipesc în ciuda răului de mare, care insistă să mă posede. Mă trezesc în rafalele de tuse ale Căpitanului care nu mai contenesc și, parcă pentru prima dată, asta îmi sună disonant și îngrijorător. Căpitanul încearcă să-și schimbe poziția, dar tusea persistă și parcă ritmul e și mai alarmant. Îl văd cocoșat în fața cabinei de wc și cu tot răul meu, nu pot să nu mă ridic și să mă duc spre el.

– Căpitane, te ajut cu ceva ?
– N-ai cu ce – îmi răspunde sub presiunea rafalelor de tuse. O să-mi treacă.

Îmi reiau poziția la orizontală și aștept și eu finalul recitalului tabagic. Pentru prima dată mă gândesc ce ne-am face fără Căpitan aici, în mijlocul mării. E prea de groază filmul ce mi se proiectează în minte, așa că îl alung cu un șut puternic și ferm. Realizez atunci că el, Căpitanul, e asigurarea noastră pe acest vas. Nicio agenție de asigurări nu ne poate garanta ceea ce ne oferă el, prin simpla prezență. Orice firmă de cruising ar trebui să-l angajeze drept polița de asigurare în caz de primejdie. Să stea cuminte într-un colț al yachtului, să-și fumeze liniștit țigara și să savureze la umbră berea rece. Nici n-am curajul să-i propun un astfel de rol static acestui om al mării. Mă gândesc că pană la urmă probabil nevoia ne-ar face să supraviețuim și să ne descurcăm, diferența majoră dintre noi e că el le simte, pe când noi încă trebuie să gândim, să răsfoim în minte tratate și cărți de navigație, să înșirăm filmul manevrelor, să evaluăm operații, care la el sunt deja automatisme. E ca atunci când încerci să comunici într-o limbă străină cu dicționarul în mană sau să scrii un email cu Google translate.

 

 

 

 

 

 

 

racire terase

 

 

ZIUA 7 :DARDANELE

 

„Gândurile mele trec de Dardanele,
Vremurile mele scălda glodu’ în ele
Zămislind lichele…. ”

Acestea sunt versurile unui prieten poet și care sunt potrivite pentru următoarea destinație.

Dimineața sunt solicitat la micul dejun, dar îmi declin participarea iarăși, căci simt că nu e loc de așa ceva în stomacul meu. Revin la poziția tolănit în cockpit, în tribord și dau bună dimineața mării din partea stomacului meu agitat, în felul său răstit de a o face. Ulterior mă liniștesc și încerc să mă bucur de priveliștea mării plină de pescadoare. Parcă am fi într-un stup de albine iar neobrăznicia lor de a nu ne băga în seamă devine frustrantă. În dreptul insulei Gallipoli un feribot traversează șenalul cu nepăsare și are curs de coliziune cu noi. Căpitanul îl solicită prin radio, dar feribotul rămâne ferm pe cursul său, așa că adoptam aceeași atitudine de siguranță și îl ocolim noi. Nici măcar o sirenă nu se aude când trece de noi, nicio mișcare și mă face să cred că e telecomandat. Pe barcă se pregătește prânzul și e iar rândul mazării să se bălăcească în sos de spaghete.

Trec la timonă pentru a mă face util într-un fel și mirosul parcă îmi stârnește și mie o senzație de foame.

 

Echipajul servește prânzul în jurul mesei din cabină și îmi trimite și mie o farfurie de mazăre aburindă. Reușesc să iau câteva înghițituri și să-mi ard cerul gurii, ceea ce mă face să amân procesul de degustare. Pun farfuria lângă mine pe roof-ul pupa și, ca un făcut, un val răzleț mă face  să-mi demonstrez capacitați deloc dezvoltate de jongler cu farfurii. Când reușesc să-i opresc traiectoria alambicată, farfuria mea mai deține doar jumate de conținut. Singurul avantaj ar fi că e deja răcit, dar în același timp, și jumate de cockpit prezintă stropi verzi de mazăre. Predau timona lui Marco, cobor în cabină și încerc să-i stric pofta de mâncare Căpitanului :

– Căpitane, am făcut o prostie și am venit să ți-o spun.
– Nu cred că e așa de grav altfel n-ai fi așa de calm.
– Așa e, nu e cine știe ce – am vărsat farfuria cu mazăre în cockpit.
– Găleata e acolo, în compartimentul pupa- îmi spune liniștit și mă face să trec mai ușor peste rușinea ce mă domina. Voiam de fapt să știe că doar am scăpat farfuria cu mâncare și nu altceva. Având în vedere veleitățile mele anterioare aș fi putut fi bănuit și de așa ceva.
– Știi să arunci găleata ca să iei apă din mare ?

Nu știam că există o tehnică specială și realizez asta după ce măsor ochiometric cantitatea de apă din găleata aruncată de mine și cea manevrată de el. Reușesc, așa stângaci, să refac curățenia în cockpit și, pentru prima dată, mi-e ciudă că mazărea nu e în stomacul meu. Suntem toți la siestă și Căpitanul se uită la mine și își amintește, vorbind cu Dorin tare că să-l aud și eu :

– Când ne întorceam spre Atakoy, pe vântul ăla, mi-am dat seama că ăsta, și arată cu capul spre mine, nu e bun la timonă pe un yacht de cruising, dar cred că e al naibii de bun pe unul de racing. Mi-a ținut cursul la limita vântului și a tras de el la maximum. Stăteam și mă uitam la el în noapte și era de-acolo.

Rușinat și neștiind încă dacă era un compliment, îmi aduc aminte de noaptea în care credeam că doarme cu capul sprijinit și când colo el mă urmarea. Încercam să-mi aduc aminte ce alte drăcii făcusem atunci, convins fiind că nu e atent la mine.

Situația mi-a amintit de povestea mamei mele referitoare la o întâmplare din seara de Crăciun când împodobea bradul în sufrageria care e destul de aproape de strada pe care e situată casa copilăriei mele. Era cocoțată pe un scaun și avea o priveliște clară pe strada bine luminată. Era o seara clasică de iarnă – nu ningea și era un frig de se auzea zăpadă cum scârțâie sub presiunea pașilor. La un moment dat, o doamnă destul de distinsă, după modul în care era îmbrăcată, ajunge în dreptul geamului, se uita de jur împrejur, asigurând-se că nu o vede nimeni de pe strada pustie și, probabil lovită de o jenă trecătoare dar acută, își ridică faldurile fustei largi și purcede la o acțiune susținută de scărpinare a dosului personal. Mi-a povestit mama că a avut intuiția de a coborî de pe scaun, altfel ar fi căzut cu tot cu brad, de râs. Nu de acțiunea în sine, cât de comicul situației. Mereu când eram trist, încercam să-mi amintesc pățania și astfel mă înveseleam pe loc.

 

 

racire terase

 

 

STRÂMTOAREA DARDANELE NOAPTEA

 

Din ce în ce pâlnia se strâmtează și Căpitanul îmi spune să preiau timona.

– Păstrezi distanța față de mal, dar în același timp ai grijă la vapoare. Vor fi din ce în ce mai multe . Odată ajunși în strâmtoare va fi noapte si vom naviga după instrumente, așa că trebuie să fii strict pe cursul pe care ți-l spun. Off, de când tot fac ruta asta, cred că doar o dată sau de două ori am trecut prin Dardanele ziua, în rest numai noaptea.

 

Mă pregăteam pentru un nou cart de noapte, care începuse să mă captiveze, dar nu știam că de data asta va fi altfel. Țărmul era aproape și bine luminat astfel încât se observau mașinile cum mergeau pe autostrada de coastă. Nu prea apucam să vad multe, căci schimbam cursul foarte repede iar ochii mei în noapte și Căpitanul erau instrumentele de navigație. Stăteam mai tot timpul cu privirea în compas și schimbam cursul după cum îmi spunea el.

– Vezi că n-ai 210 și ne urci pe țărm ! Vrei să ne omori? – se răstește la mine iritat Căpitanul.
– Sunt pe 210, Căpitane. Vino să vezi ! – îi răspund știindu-mă nevinovat.

Jocul ăsta s-a întâmplat de vreo două ori pană când Căpitanul concluzionează :

– Cred că avem 10 grade diferență între instrumente.
– Aplic eu corecția ? – întreb liniștit că am fost achitat și declarat nevinovat.
– Nu, o aplic eu, tu ține exact cursul pe care ți-l spun.
– Bine, Căpitane !

Am început să mă obișnuiesc cu stilul Căpitanului. Îi place să aibă dreptate, dar recunoaște când asta nu se întâmplă. Și eu sunt la fel, o doză de contradictoriu bine argumentat mă revigorează, mă face să mă simt mai viu, mai uman, mai aproape de sentimentul de vinovăție care impune respect față de celălalt, atunci când știi ca ai greșit. Nu–mi plac lucrurile ușoare, nici nu mă dau în vânt după dileme închise, prefer deci probleme rezolvabile – undeva, cândva.

Mergem la motor și înaintăm ușor în S-ul strâmtorii. La orizont se profilează o autostradă luminată peste canal și-mi aduc aminte clar că am trecut și pe acolo acum câțiva ani. Ferim vasele aflate la ancoră, cele care ne vin din față, ba chiar și pe cele care ne vin din spate. Slalomul e interesant dar obositor și totuși efortul e compensat pe deplin de priveliște și adrenalina acțiunii. Într-o astfel de călătorie incertitudinile sunt înainte, în faza pregătitoare, în timpul ei totul e cât se poate de clar și se numește realitate. Conștientizezi astfel că incertitudinile chiar au fost în marea lor majoritate simple presupuneri și că mai nimic nu se potrivește. De aici frumusețea clipei trăită; adrenalina se amestecă cu doza de mister într-un cocktail îmbătător și tentant.

Probabil și datorită oboselii văd în față o umbră mare cu o luminiță roșie și strig, trăgând instantaneu de timonă spre dreapta :

– Căpitane, un vas în babord !
– Lasă-l pe ăla că e la ancoră, uite-te ce vine din spatele tău și spune-mi cu cine ai prefera să te ciocnești ?

Întorc capul și văd un petrolier cu trei catarge care vine calm din spate, fără să se sinchisească de noi. Abia atunci mă întreb dacă încăpem toți trei prin gâtuirea strâmtorii. Când se apropie de noi, îi aud motoarele fierbând apa în jur și abia după ce trece de noi, îndrăznesc să privesc în sus, să-i văd puntea. Bineînțeles că nu reușesc și asta nu din cauza nopții. Luna nu ne ajută cu nimic și doar luminile costiere ne îndrumă. La un moment dat, acostat pe malul opus, stă o corabie cu cinci catarge, luminată ca la o expoziție de Crăciun. Imaginea pasagerului e mirifică și îmi pare rău că nu am cum să-l fotografiez.

– Îți place, ai ? – mă întreabă Căpitanul râzând din gura roof-ului, cu o țigară în colțul gurii. Îți spun eu imediat cum îl cheamă, și se aud păcăniturile instrumentelor de navigație sub degetele căpitanului.

– E vasul de croazieră Club Med 2, zice AIS– ul – completează Căpitanul, în timp ce eu încerc să-l mai cuprind cu privirea.

Mi-e din ce în ce mai greu să țin cursul de parcă cineva îmi trage marea de sub picioare, iar Căpitanul simte asta imediat.

– Vezi că te fură curentul. Trage mai degrabă spre larg, decât spre mal. Aici adâncimea e mică și asta ne-ar mai trebui, să ne înfigem derivorul aici.
– Ok, Căpitane – confirm eu, în timp ce aplic corecția de vreo 10 grade pentru a compensa haoticul curent. Problema e că nu acționează constatat și nici dintr-o anume parte. Din portul din stânga pleacă o mulțime de vase și mă întreb de ce o fac noaptea când vizibilitatea e atât de redusă.

Încep să mă usture ochii și parcă și cifrele compasului joacă ruleta cu mine. Încerc să-mi uniformizez expunerea retinei în întunericul nopții, dar Căpitanul nu mă lasă și schimbă cursul la minut. La ora 1 mă declar total obosit și îi predau timona lui Dorin.

– Cum a fost ? – mă întreabă Dorin, probabil citind entuziasmul pe fața mea.
– Suuuuper, reușesc eu să silabisesc fericit.

 

racire terase

 

 

 

 

 

 

 

 

ZIUA 8 : MAREA EGEE

 

 

Noua dimineață ne-a prins în Egee. Mă așteptam la un altfel de bun găsit, mai mediteraneean.

– Mergeți și vă echipați că stropește, ne avertizează Căpitanul.

Prea târziu, căci deja simt un fior în spate, ca de la un bici aplicat longitudinal  pe spinare. Și, ca să fie rețeta completă, apa rece s-a scurs și în pantaloni și acum parcă stau pe o farfurie plină cu apă. Caut câte o rază de soare care să compenseze disconfortul termic ce mișelește mă ia de la spate spre creștet.

racire terase

SURFING PE EGEE

 

E o mare agitată, cu valuri care uneori ajung la 4-5 m, iar Bananec Blues le călărește părând a fi obișnuit cu astfel de tobogane. Nu și eu, care încă mă resimțeam după încă o noapte de letargie. Preiau timona știind că acesta este cel mai bun remediu pentru starea mea de rău generalizat și Dorin îmi predă lapidar din instrucțiunile de folosire a Mării Egee :

– Tragi cu ochiul când vine valul din spate și încearcă  să-l întâmpini perpendicular cu pupa.

 

racire terase

 

Îmi amintesc acest joc simplu de la întâlnirile cu vasele de croazieră de pe Dunăre, când acestea lasă în urmă valuri mari și trebuie să le tai perpendicular ca să nu te răstoarne. Când ești cu o ambarcațiune ușoară, precum canoea mea, orice val îl simți pe deplin. Cu ocazia asta îmi aduc aminte de noua mea canoe în construcție care așteaptă doar finisarea copastiilor, vopsirea lor și un strat de lac pentru a fi gata de prima lansare la apă. Construcția primei mele canoe a durat o lună lucrând singur, acum am deja de patru ori 8 zile în reprize separate împreună cu tatăl meu și nu am terminat-o. De aici concluzia că pornirile îți iau cel mai mult timp într-o aventură și deci, dictonul ” pauzele lungi și dese – cheia marilor succese ” e făcut pentru puturoși. Mi-aduc aminte de frenezia născută în timpul construcției acestor ambarcațiuni când îi mângâiam suprafața încă neșlefuită în așteptarea întăririi aracetului sau când o priveam cum începe să se „rotunjească”, cu ochii împăienjeniți de la praful de rumeguș și lacrimi.

Acum sunt la altă categorie, dar cred cu tărie că lucrurile începute de jos sunt cele mai stabile. Plăcerea mea față de navigația cu vele a început cu o barcă gonflabilă căreia i-am atașat o velă, apoi vela a migrat la o canoe, ulterior mi-a intrat în sânge catamaranul și acum, iată-mă pe un velier pe Marea Egee. La fel, în timp am schimbat suprafața de navigație de la râul copilăriei mele -Trotuș și lacul adolescenței- Lacul Uz, la Dunăre și apoi mare. Probabil că o predestinare există altfel nu-mi pot explica următoarea întâmplare:

În casa părinților mei, există o poză cu mine la grădiniță, în șorțuleț, cu fundiță la gât și cu o frizură coadă de rândunică, stând la o măsuță mică, cu față de masă în carouri ca o tablă de șah, cu o jucărie în mană. Probabil inocența acestei imagini l-a făcut pe bunicul meu să mărească această poză și să o completeze cu o ramă frumoasă din ipsos, ca a unui tablou de galerie. Acum acest tablou își are locul în camera părinților mei, însă niciodată n-am insistat cu privirea asupra lui. Un inventar rapid dintr-o privire, de câte ori ajungeam acasă, îmi era de ajuns să mă bucure că-l revăd. Uneori îi mai făceam din ochi, șugubăț, celui din tablou. Acum câțiva ani, parcă privirea din tablou mă urmarea și mă îndemna să-l privesc mai atent și, zâmbind cu nostalgie, de data aia l-am cercetat mai insistent. Detaliile îmi erau cunoscute, așa că nu găseam nicio noutate la acea clipă imortalizată din viața mea. La un moment dat însă, privirea mi-a rămas ațintită asupra jucăriei pe care o țineam în mană și, ca un déjà vu, mi-am amintit de catamaranul portocaliu cu vele din plastic albe, pe care îl țineam în mană și care era jucăria mea preferată. Mi-am adus aminte în acel moment și cum a decurs ședința foto. Au fost răsturnate în mijlocul clasei toate sertarele cu jucării și fiecare și-a ales ce jucărie voia pentru poză. A fost o întâmplare alegerea mea la 5 ani ? Probabil. Însă acum, după 40 de ani, nu mai era. Cum de-mi amintesc culoarea flotoarelor când poza e alb-negru și cum din sute de jucării am ales-o pe aceasta ? A fost ca la tăierea moțului unui copil, când toți privesc curioși ce va alege micuțul sau micuța de pe tava întinsă ostentativ în fața lui, de către nași .

 

Mă trezește la realitate strigătul Căpitanului :

– Chiar vrei să ne spargi capetele ? Compensează valul căci altfel ne faci ghiveci. Uita-te la catarg și, când el se lasă într-o parte, tu trage de timona în partea opusă, apoi compensezi cursul. Dacă poți să faci asta înainte de a începe înclinarea e și mai bine. Hai încearcă!

 

Acum nu pot să spun că nu mai știu, ba dimpotrivă trebuie să modulez cele două reguli de folosire a Mării Egee. Ca orice început, totul iese mai rău decât înainte, dar se pare că a existat o perioadă de clemență, altfel aș fi fost apostrofat deja. În cele din urmă, reușesc să prind mișcarea însă, după jumătate de oră deja simt că am febră la brațe de atâta rotit la timonă. În plus, mă ustură rău degetele accidentate, probabil de la apa sărată care a intrat sub banda adezivă cu care le protejasem.

– Scoate porcăriile alea de pe degete și lasă-le să respire, altfel nu se vor vindeca prea devreme – mi-a spus Căpitanul și înclin să-l cred. Depășisem perioada de sângerare și nici apa sărată nu mai avea efect maxim asupra tăieturilor adânci din degetele mele. Eram obișnuit să am degetele pline cu astfel de „trofee”. În perioada când lucram la căsuța mea, nu era săptămână să n-am câte-o cicatrice la mâini sau/și la picioare. Deși pe moment nu era deloc confortabil, ulterior chiar mă mândream cu ele. Îmi păreau prețul în sânge pe care trebuia să-l plătesc pentru o clădire trainică. Mitul lui Manole era aplicat convenabil.

Îl las și pe Marco să se joace de-a surful și mai lenevesc în cockpit, realizând că e ultima zi pe mare. Tocmai acum când începusem să mă obișnuiesc se termină ? Nu știam dacă să mă bucur său să-mi pară rău. Mă focalizez pe priveliștea mării care s-a mai domolit și văd cum la orizont se prefigurează țărmul. Îmi aduc aminte de Lucian Ionescu și a sa aventură pe mare în caiac si mă întreb cum o fi simțit el sentimentul acesta de a vedea pământul după zile de padelat sau după o furtună pe mare, când țărmul e cea mai sigură scăpare. Probabil și la el a fost mai mult decât curaj, iar când în plus ai un vis, realizarea lui cu orice preț te mai împinge de la spate. Acum, după ce am citit cartea sa  „De la Giurgiu la Veneția – 6 luni în caiac”, realizez similitudinea curbei comportamentale a omului pe mare. Îl cunosc personal pe Lucian și știu că probabil pentru un om „neliniștit” și meticulos ca el, această cursă ar fi fost o plimbare în curtea școlii. Îmi amintesc acum, din povestirile lui, că și el are ceva în comun cu Bananec Blues – a participat la restaurarea lui.

Dorin s-a înscris la grupa pregătitoare și repetă în gând alfabetul NATO. Mă uit atent la buzele lui ca să-mi dau seama unde a ajuns pe autostrada literelor. Se împotmolește pe la sfârșit însă și întreabă :

  • Constantine, care e corespondentul literei N ?
  • N o v e m b e r, Kirule !
  • Ah, ăsta era simplu.
  • Și a lui X ?
  • X R A Y, Kirule! – îi răspunde pe litere, zâmbind, Căpitanul.

Am semnal pe telefon așa că o sun pe Mălina, fata mea, și o “angajez” agent de turism, rugând-o să-mi caute variante de transport spre casă. După câteva minute mă anunță că abia peste două zile am autocar din Salonic și, chiar dacă voiam să mă întorc mai repede acasă, îmi surâde ideea unei leneviri pe malul grecesc. După alte câteva minute, visul meu este spulberat – mi-a găsit un autocar care se întoarce din Corfu și este dispus să mă „pescuiască” din Salonic, de la un loc de întâlnire stabilit. Această variantă de mijloc pare cea mai bună, am timp o după-amiază să savurez aerul grecesc pe plajă. “Agentul” îmi asigură și o legătură de autobuz din Neo Marmaras și iată, constat ce bine e să ai un copil mare și descurcăreț acasă.

racire terase

MUNTELE ATHOS

Deci Grecia îmi face iar cu mâna și sufletul meu îndrăgostit pe veci de ea îi răspunde la fel de subtil. Fusesem prima dată aici, în Halkidiki, în anul 2000 și de atunci, după ce am văzut cele mai importante locuri ale Greciei în 14 zile de călătorie, am rămas lovit de acel ceva cu care te impresionează acest tărâm plin de istorie, voie bună și valuri.

 

– E muntele Athos – anunță Căpitanul când vârful de peste 2000 de metri se profilează clar la orizont. Îl vom ocoli că să ajungem în Sithonia.

Athosul probabil atrage și pentru faptul că a fost declarat o enclavă interzisă. Acum însă, marchează peisajul și în lumina apusului devine și mai misterios. Trec din nou la timonă conștientizând că probabil va fi ultima oara în această călătorie. Încerc să mă încarc cât pot de mult cu acest peisaj marin în care reușesc să-mi joc rolul principal.

Marea e precum un pieptene, uneori mai rar alteori mai des, iar noi ne strecurăm printre dinții ei fermi cu prea putină băgare de seamă. Mie mi-a arătat de această dată o altă față, care m-a captivat. În postura de călăreț de-a lungul celor 8 zile, o îmbinare de jocheu și participant la rodeo, cu parâmele în mană și timona alături, am făcut parte dintr-o lume de explorator stelar. Aici reușești să fii fericit cu puțin, viața devine simplă, iar valorile nu pot fi falsificate. Încercând să fac comparația cu statul la soare, pe nisip, privind marea cu un pahar rece cu umbreluța în el, îmi aduc aminte de o vorbă: ” Cel care nu reușește să fie fericit, se mulțumește și cu mici plăceri „.

racire terase

 

Se lasă seara peste marea calmă și Bananec Blues alunecă la motor condus de Dorin, care stă cocoțat pe roof-ul pupa. Căpitanul mă solicită pe mine și pe Marco să strângem complet focul căci vântul a „căzut ” de tot. Trecem parâma de la roll-fock peste cabestan și proptiți cu picioarele în banchete patru brațe trag într-o omotetică mișcare, micșorând până la dispariție aripa albă a yachtului. Apoi mă întorc la locul meu din cockpit si refuz afluxul de gânduri legate de uscat : „Cu ce o să mă întorc acasă și când ? „, ” Ce-or face cei de-acasă ? ” , „Ce-o mai fi pe la serviciu ? „. Privesc cerul plin de stele și orizontul la îmbinarea cu marea, din ce în ce mai greu de delimitat.

– Să nu mă faceți să vorbesc prea mult, mi-am terminat țigările, așa că, dacă voi fi mai irascibil, e corect să știți de unde vi se trage – ne avertizează Căpitanul.

Mă fac și mai mic pe bancheta cockpit-ului și îmi trag gluga de la sacul de dormit mai pe ochi, încercând să devin cât mai invizibil. Ne apropiem de țărm și luminile devin din ce în ce mai individuale.

– Dacă vreți să dormiți, treceți în cabine, nu mai stați aici să mă împiedic de voi – se exteriorizează primele accese de nervozitate ale Căpitanul.

Ne strângem sacii de dormit, îi aruncăm în cabină și ne proțăpim în jurul cabestanelor, ca niște parâme obosite, așteptând acostarea. Tavernele încă luminate în port își revarsă ritmurile grecești peste tăcerea nopții ca niște sirene care își atrag prada. Căpitanul cunoaște portul, dar cu greu găsește un loc de acostare între două yachturi trase la cheu. Una peste alta, maneta de viteză nu mai știe comanda înapoi, motiv suplimentar de nervi pentru Căpitan. Suntem cuminți și facem doar ce ni se spune, fără inițiative și fără crâcneli.

Primul picior pe uscat după trei zile pare la fel de ciudat că cel de după mersul cu premergătorul al unui copil. E trecut de 1 noaptea și tavernele par pustii, deși muzica lor ar putea spune altceva. Tragem la Takymata unde Căpitanul, recunoscut, este îmbrățișat de grecii care o dețin ca afacere de familie. Prima întrebare a fost unde își găsește țigări și este îndrumat către un market, în strada principală. Gazda ne avertizează că nu mai are mâncare gătită, dar eu mă mulțumesc cu o porție de tzatziki și o salată grecească. N-am mai mâncat cu poftă de săptămâni și simt nevoia să recuperez. Aveam să constat acasă că slăbisem 5 kg. Ceilalți se mulțumesc doar să guste din mâncarea mea și o bere le încheie comanda serii. Oboseala ne copleșește în ritmuri de sirtakis și abia mai coborâm panta spre locul unde Bananec Blues deja doarme, înconjurat de surate, care mai de care mai dichisită. Bineînțeles că aleg să îmi fac culcușul afară și adorm în câteva minute legănat de micile valuri din port.

 

 

 

 

racire terase

 

 

 

 

 

ZIUA 9 : NEO MARMARAS

 

DESPĂRȚIRE DE BABANEC BLUES

 

Dimineața asta miroase a vacanță estivală și nici nu vreau să mă gândesc să mă retrag din acest paradis. Soarele de septembrie în Grecia e cel mai prietenos cu putință căci începe să capete valente de leneveală, caracteristică concediilor. Și totuși, periplul meu pe mare s-a încheiat la ora 2 în zori, acum e doar perioada de acomodare cu uscatul. Încropim ceva de mâncare, apoi suntem invitații Căpitanului la cafea pe terasa Takymata, unde gazdele ne așteaptă primitori.

În timp ce toți cer cafea normală, eu mă încumet să comand un frapetzakis în amintirea zilelor de vară toridă când îl savuram la plajă, printre pietroaie pline de istorie. Căpitanul râde de excentricitatea mea și îmi face pe plac pană la urmă. La masă e tăcere, mie unul mi-ar fi greu să spun ceva. Căpitanul, obișnuit probabil să concluzioneze într-un fel, încearcă un fel de speech de final, dar, după mine, îi iese ceva ce seamănă cu Glossa lui Eminescu. Îmi place de el mai tare pe mare, la timonă, sau la instrumentele de navigație …..
Ne mulțumim reciproc școlărește și urmează poza de grup, la final, pe terasa tavernei. În drum spre yacht mai sporovăim și schimbăm invitații de a ne vizita în viitor.

 

 

Apoi revenim la o parte nu prea încântătoare pentru nimeni: făcutul bagajelor și curățenia de final. Îndes la grămadă în buzunarele rucsacului toate „efectele” , încercând să inventariez, conform opisului imaginar, cele plimbate cu mine pe mare

Scoatem rucsacii pe cheu, triem mâncarea din care luam ceva pentru drum și restul îl lăsăm Căpitanului și celor ce îl vor urma. Dorin avusese dreptate – jumătate de mâncare era neatinsă sau alterată. O adevărată risipă. În plus, niște cutii cu lapte se spărseseră și coloraseră frumusețe de albastru marin al prelatelor noi, care erau în cabina pupa, făcând-le precum cățeii din filmul „101 dalmațieni „.

 

Așa că, întinse pe chei, le-am luat pe rând la curățat cu furtunul și peria. Între timp a apărut și echipajul viitor, doi frați și prietena unuia dintre ei, care veniseră de cu seara din Pitești pentru o săptămână de școală la bordul Bananecului. Încercau curioși să prindă ponturile pe care le dăruiam gratis și care apreciam că li s-ar fi potrivi, având în vedere că ei veniseră la o cu totul altfel de abordare.Nici nu știam dacă să îi invidiez sau nu. Înainte de a coborî de pe vas, am mângâiat roof-ul, timona și inoxul rece al balustradei, șoptindu-i ușor un bun rămas Bananec-ului.
Am târâit doi saci de gunoi la containerul aflat la capătul cheiului și apoi, cu rucsacul în spate, fără să mă uit înapoi, am plecat spre terasa Takymata, locul de întâlnire. Dorin și Marco își rezervaseră locuri în autocar abia peste o zi și deci mai aveau o noapte de petrecut în Grecia. Al meu pleca la ora 1 din Salonic așa că aveam încă câteva ore de stat la soare. Simțeam că aș mai fi stat vreo 3 zile măcar să mă recuperez în aerul ăsta grecesc, dar eram și eu deja în întârziere. Anunțasem că lipsesc doar 7 zile. Băieții primesc cheia de la camera închiriată o noapte și acolo îmi las și eu bagajul după ușă iar transpirația adunată la dușul din dotare. Apoi plecăm spre plajă, îmbrăcați sumar. Prin orice breșă reușeam să văd marea căutam din priviri Bananecul, chit că-i zăream doar catargul. Fusese centrul universului meu atâtea zile și nu doar puterea obișnuinței mă lega atât de mult de el. Ulterior am observat și la alții acest cult pentru o barcă atât de simplă și am înțeles de ce Căpitanul o iubea. Era simbioza între căpitan și barcă sa, sentiment mutual pe care îl simțisem și eu cu toate bărcile mele. Îmi aduc aminte că măcar în scripte am fost căpitan pe Bananec câteva zile și asta îmi aduce un zâmbet pe chipul întristat de despărțire.

Urcăm un promontoriu și de acolo se deschide imaginea golfului. Bananec Blues tocmai ieșea din el, era ușor de identificat după treptele catargului și le propun tovarășilor mei să facem un semn vizibil. Întindem prosoapele ca la galerie și strigăm sincron, cât ne țin plămânii, ca pe stadion :

– Rooomânia, Rooomânia, Rooomânia !

Am fost auziți căci ni se face din mană, ba chiar un răspuns vocal ajunge nedeslușit la noi. Între timp ne privesc zâmbind și trecătorii și îmi amintesc că acum câteva zile s-a jucat România- Grecia la fotbal. Pentru prima dată sper să fi câștigat grecii, ca să nu naștem animozități tardive.

Ne vedem de drumul nostru, printre magazine de suveniruri și taverne, admirând alura yachtului care ne purtase credincios trei mări distanță, mai precis 700 mile marine, și siajul pe care îl lăsa pe marea calmă. Devenisem din protagoniști simpli observatori și monotonia acestei îndeletniciri deja era dezolantă. Am găsit un loc de plajă cu nisip și, după ce am marcat locul cu prosoape și șlapi, ne-am avântat la o baie în mare. În apropierea noastră o ceată gălăgioasă de adolescenți renunțaseră la hainele școlărești într-o grămadă neorganizată și își vedeau de risipirea tinereții lor prin jocuri puerile. Apoi am realizat că de fapt era 15 septembrie și asistam la primul lor chiul în masă pe anul acesta.

racire terase

SPRE SALONIC

M-am așezat pe nisipul fierbinte, cu fața la soare, cu intenția de a înlătura tatuajul meu solar de tractorist. Adormisem și m-am trezit brusc, speriat să nu pierd autobuzul care trebuia să mă ducă la Salonic. Singurul ceas este telefonul lui Dorin și din păcate îl trezesc când încerc să-l vizualizez. Sunt cam la limită cu timpul, așa că ar trebui să o iau din loc.

– No, mă bucur că te-am cunoscut, omu ! – începe Dorin, probabil văzând că nu mă pricep la despărțiri.

– Și eu la fel și sper să ne revedem în circumstanțe cel puțin la fel de frumoase – îi întorc aprecierea.
– Să ai drum bun și dă-ne un semn când ai ajuns.
– Ok, drum bun și vouă.

 

Urmează strângerile de mâini, o privire de bun rămas către mare și împing pământul înapoi în speranța că va face și el la fel cu mine pană la cameră. Pas întins, ajung la hotel și în 15 minute reușesc să fac un duș și să mănânc în grabă două cutii de salată mexicană cu ton și 4 felii de pâine, îmi arunc în sacoșă o ciocolată, două mere, o portocală și o sticlă de apă. Las cheia în tabloul de siguranțe cum stabilisem, îmi verific nivelul bateriei la telefon și iuțesc pasul către stația de autobuz. La 17:35 e ultimul autobuz care merge spre Salonic și trebuie să-l prind neapărat, altfel tot efortul agentului meu de turism a fost în van.
Ajung mai devreme și, deși găsesc o bancă în jur pe care m-aș putea așeza, n-am stare și patrulez în jurul rucsacului. Am în gestiune pană la Salonic, unde trebuie să-l predau, prietenul cu care am împărțit patul din salon, pilotul automat. Merge la un specialist la reparație și eu sunt curierul. E ultimul task pe care mi l-a dat Căpitanul și trebuie să-l îndeplinesc cum trebuie. Autobuzul întârzie și tensiunea crește. Oare să nu-l fi văzut oprind ? Sau poate că șoferul a văzut stația goală și nu a oprit?
Într-un final apare autocarul și îl recunosc după afluxul de turiști care coboară. Îmi găsesc un loc și când vine taxatorul dau să îl întreb ceva, dar îmi spune repezit :

– No English !

Nu știam exact unde va opri autobuzul în Salonic și încercăm să vad dacă nu cumva mă poate lăsa mai aproape de locul de unde trebuia să iau autocarul spre România. Îmi sun iar agentul meu de turism și o rog :

– Mălina, da-mi, te rog, într-un mesaj cum se scrie în grecește locul de întâlnire cu autocarul sau un reper apropiat, căci ăștia nu știu nicio boabă engleză.

După 10 minute mă sună înapoi și îmi spune :

– Nu reușesc să scriu cu caracterele lor un mesaj. Am reușit să deslușesc că e o fabrică de ciment chiar foarte aproape și că e pe centura orașului care duce spre Seres.
– Mulțumesc, sper să mă înțeleagă cineva.

Nici șoferul nu „mișcă” nimic în engleză, ba mai mult după 20 de km bolmojesc un anunț, ceva pe grecește și apoi ne îndrumă afară. Pe moment am crezut că am fost deturnați, apoi după ce nemțoaica de lângă mine se agită mai tare, neînțelegând situația, o doamna ne traduce motivul pentru care suntem invitați afară: cei care merg spre Salonic trebuie să se îmbarce în celălalt autobuz care deja ne așteaptă afară. Uffff, zona asta de nord a Greciei e prea aproape de Turcia, parcă !!
Mă urc în următorul autocar și în trei sferturi de oră ajungem în autogara în care trebuie să mă întâlnesc cu Kostas, cel care resuscitează pilotul automat al Căpitanului și care sper că mă poate îndruma spre locul meu final de întâlnire. Tocmai ce am vorbit cu el la telefon și se descurcă bine în engleză. Ne recunoaștem, îi predau coletul și după ce îi explic unde trebuie să ajung, sperând că se oferă să mă ducă el, îmi arată amabil de unde să iau taxiul. Singurul avantaj cu taxiul a fost că șoferul, un grec săritor și descurcăreț, a înțeles din trei fraze unde trebuie să ajung, ba mai mult, îmi spune a fost acolo de mai multe ori. Mă învârte pe drumul de centură și mă lasă la benzinăria care trebuia să fie MOL, dar e BP. Aparatul de taxat îmi indică 25 de euro adică cât mă costă și biletul Salonic –București. Îmi aduc aminte că la greci amabilitatea se plătește separat si achit fără să crâcnesc.

După săpături în arhiva firmei care administrează benzinăria aflu că s-a rebrenduit de vreo 2 luni și probabil șoferul de pe autocar nu prinsese schimbarea. Îmi găsesc un loc la o masă afară, îmi iau o cafea, drept acoperire că le folosesc netul, și o anunț pe fiică-mea că am ajuns la locul de întâlnire. Îl sun pe șoferul autocarului care e încă pe drum spre Salonic venind dinspre Corfu și clarificăm că asta e stația cu pricina. E deja ora 21, așa că am timp de „croșetat” inca vreo 4 ore. Impresiile mă apasă ca un râu învolburat în spatele unui baraj și nu-mi găsesc locul pe scaun. În plus, abia acum simt acut că pământul e instabil. Să fie simptomele răului de uscat, de care vorbea Căpitanul ?

Timpul trece greu, mai fac ordine în rucsac, mai vorbesc la telefon cu fiică-mea care, ca orice student în vacanță, se culcă târziu (sau devreme), consum o baterie de telefon cu noutățile pe Facebook și la 12:50 mă sună șoferul că a ajuns în benzinărie. Astăzi e ziua ciudățeniilor cu autocarele pentru că am stat cu ochii pe orice mașină care a intrat sau ieșit de aici, mai ceva ca o cameră de supraveghere. Îmi spune că e în stradă, nu mai intră în benzinărie și trebuie să sar eu un gard ca să ajung la el. Îmi reamintesc astfel de spiritul românesc de a face bani – cât mai simplu, cât mai ușor și dacă se poate să facă alții cât mai mult din treaba ta. În autobuz lume pestriță : măicuțe îmbrobodite, copii gălăgioși, bunici care sforăie, fete și băieți îmbrățișați, mame și tați care se ceartă pe locul de la geam. Am o banchetă dublă la discreție chiar în spatele șoferului și abia aștept să dorm. Simt că-mi lipsește asta. La granița cu bulgarii mă alimentez cu două batoane gigant de ciocolată Toblerone, singurele suveniruri care mi-au venit la mână și care s-au încadrat în bugetul rămas. Apoi „căleală” pană în România. Amintirile încep să se așeze ca praful în pustiu după ce trece o herghelie de cai. Ușor, le trec în revistă fără a le decanta prea mult. Mă rezum la operații simple de arhivare.

racire terase

ÎNTOARCEREA ÎN ROMÂNIA

 

Mă trezesc pe Podul Prieteniei unde staționăm cam jumate de oră, căci e în reparații prelungite de la începutul verii. Sunt ca și acasă deja și în fața ochilor mi se profilează malurile atât de cunoscute ale Dunării, insula Mocanu și intrarea în Canalul Plantelor. Însă retinele mele sunt obișnuite cu întinderi largi și nemărginite și am puțin senzația că merg desculț pe străzile New York-ului

Deschid telefonul și imediat acesta sună. Răspund fără să mă uit cine e :

– Salutare, sunt Gelu, te-ai întors bătrâne ?
– Chiar acum, sunt în drum spre acasă.
– Perfect, te-am sunat  să te invit joi la o emisiune la tv în care să ne povestești despre călătoria ta pe mare. Ce zici?
– Ok, răspund cam luat repede .
– Ce titlu să-i dăm emisiunii ?
– Filosofia marii – spun fără să mă gândesc prea mult.
– E perfect, așa rămâne – ” Filosofia mării „

 

Note de subsol

provă – partea din fața a unei ambarcațiuni, privită în sensul de deplasare

pupă – partea din spate a unei ambarcațiuni, privită în sensul de deplasare

tribord – partea din dreapta a unei ambarcațiuni privită în sensul de deplasare

babord – partea din stânga  unei ambarcațiuni privită în sensul de deplasare

foc – vela din prova

randa – vela mare, arborată pe catargul principal al unei ambarcațiuni

sarturi – cabluri oțelite care asigură ancorarea catargului în tribord și babord

straiuri – cabluri oțelite care asigură ancorarea catargului în prova și in pupa

compas (busolă) – instrument de navigație care arată direcția relativ la polul nord

roll-fock – sistem care permite înfășurarea/desfășurarea  velei foc pe straiul prova. Acționarea sa se face de la distanță prin intermediul unei parâme care se înfășoară/desfășoară pe un mosor aflat pe același ax cu vela foc.

dinghi – barcă gonflabila folosită ca barcă de serviciu

ribb – barcă gonflabilă folosită ca barcă de serviciu sau manevra rapidă

cockpit – spațiu în general neacoperit pe punte, dotat cu banchete pentru echipaj și călători

paiol – pardoseală de lemn care protejează podeaua interioară a unei ambarcațiuni

fender – protecție pentru ambarcațiuni de forma dreptunghiulară, folosită la acostare și andocare.

opera vie – partea ambarcațiunii care rămâne înafara apei

cuplu maestru – secțiunea vertical transversală care trece prin mijlocul lungimii unei ambarcațiuni

roof – construcție ușoară care se întinde pe o anumită porțiune a punții

ruliu – mișcarea ambarcațiunii în jurul axei sale longitudinale

tangaj – mișcarea ambarcațiunii în jurul axei sale transversale

siaj – urma lăsată pe apă de o ambarcațiune în mișcare

AIS ( Air Informations System) – sistem care permite identificarea automata a unei ambarcațiuni sau aeronave, a poziției și a caracteristicilor acesteia în baza unui transponder aflat la bord care furnizează continuu aceste informații.

funga randei- parâmă legată de capătul superior al randei care asigură ridicarea si coborârea acesteia pe catarg

vânt de bulină – vânt din față  care nu permite înaintarea ambarcațiunii în direcția respectivă

preventer – parâmă care asigură ghiul astfel încât la vânturi puternice acesta să nu se deplaseze necontrolat

ghiul – suport al velei mari (randa) la baza acesteia, prins de catarg într-un capăt și care permite întinderea velei mari și mișcarea acesteia în poziții favorabile în vânt sau sub vânt .

spinneaker – velă cu suprafață mare, de tracțiune, folosită pentru obținerea unor viteze foarte mari de deplasare, amplasată în prova ambarcațiunii uneori cu un braț ajutător numit tangon

voltă – mișcare de rotație a ambarcațiunii pentru a face ca vântul sa fie primit în celălalt bord. Prin volte (volta în vânt și volta sub vânt) se asigură înaintarea în zig-zag a unei ambarcațiuni.

terțarolă- reducerea suprafeței velei mari expuse vântului prin coborârea ei. Manevra este folosită pe timp de furtună sau când vântul este prea puternic pentru a reduce instabilitatea ambarcațiunii.

vele in fluture – poziționarea velelor unei ambarcațiuni în direcții laterale opuse ce permite eliminarea derivei datorate vântului. Aspectul asemănător unui fluture a inspirat această denumire în marinărie.

școtă – parâmă folosită pentru manevrarea și fixarea colțului de jos mobil al unei vele.

impeler – ax cu palete, în componența pompei de apă la un motor termic, ce asigură circulația fluidului de răcire

pompa de santină – pompa ce asigură eliminarea apei infiltrată accidental în ambarcațiune.

derivor – porțiune de chilă detașabila sau fixă folosită la veliere pentru compensarea efectului de înclinare datorat vântului

task – însărcinare, treabă